Maigret si mortul
Aa
— Mă scuzați, doamnă… După minute în șir, suportate cu stoicism, Maigret reușea, în sfârșit, să-și întrerupă vizitatoarea…
— Acum îmi spuneți că fiica dumneavoastră vă otrăvește lent…
— Asta e adevărul…
— Adineauri, ați afirmat cu aceeași tărie că ginerele dumneavoastră face tot ce-i stă în putință să întâlnească pe coridoare camerista, ca să vă toarne otravă în cafea sau în numeroasele ceaiuri pe care le beți…
— Asta e adevărul…
— Totuși… Consultă – sau se prefăcu doar că ar consulta – însemnările făcute în cursul discuției, care dura de mai bine de un ceas.
— Totuși, mi-ați adus la cunoștință, la început, că fiica dumneavoastră și soțul ei se urăsc…
— Păi, ăsta e adevărul, domnule comisar.
— Și s-au înțeles să vă suprime?
— Păi, tocmai asta e, că nu! Încearcă să mă otrăvească separat! Înțelegeți?
— Și nepoata dumneavoastră, Rita?
— Și ea, tot separat…
Venise februarie. Vremea era călduță, însorită, cu cerul umezit uneori de un nor pufos de ploicică. Totuși, de când vizitatoarea se afla la el în birou, Maigret scormonise de trei ori cu vătraiul în sobă, ultima sobă de la Poliția Judiciară, pe care reușise s-o păstreze cu foarte mare greutate atunci când pe Quai des Orfevres fusese instalată încălzirea centrală.
Femeia purta o haină de vizon, rochie neagră de mătase, o mulțime de bijuterii – la urechi, la gât, la încheietura mâinilor, la corsaj, ca o țigancă – și probabil că era lac de transpirație, într-adevăr, fardul exagerat, care mai adineauri forma o crustă și acum începea să se topească, te ducea cu gândul mai curând la o țigancă decât la o mare doamnă.
— În concluzie, trei persoane încearcă să vă otrăvească.
— Nu încearcă… Au început…
— Și pretindeți că acționează fiecare fără știrea celuilalt…
— Nu pretind, sunt sigură…
Avea același accent românesc ca o celebră actriță de teatru bulevardier, aceleași izbucniri bruște care îl făceau de fiecare dată să tresară.
— Nu sunt nebună… Citiți… Presupun că îl cunoașteți pe profesorul Touchard?… Este chemat ca expert la toate marile procese…
Se gândise la toate, inclusiv să consulte cel mai celebru psihiatru din Paris și să-i ceară un certificat care să ateste că era cât se poate de întreagă la minte!
Nu putea decât să asculte cu răbdare și, ca să-i fie pe plac, să noteze din când în când câteva cuvinte pe un blocnotes. Venirea doamnei fusese anunțată de un ministru, care telefonase personal directorului Poliției Judiciare. Soțul ei, mort cu câteva săptămâni mai înainte, fusese consilier de stat. Locuia pe strada Presbourg, în una dintre acele case imense din piatră care au o fațadă spre piața Etoile.
— Să vedeți cum procedează ginerele meu… Am studiat problema… Îl spionez de luni de zile…
— Înseamnă că începuse de pe vremea când trăia soțul dumneavoastră?
Îi întinse un plan al primului etaj, desenat de ea cu mare grijă.
— Camera mea este marcată cu A… Cea a fiicei mele și a soțului ei, cu B… Dar Gaston nu se mai culcă în această cameră de la o vreme…
În sfârșit, sună telefonul, permițându-i lui Maigret să răsufle puțin.
— Alo… Cine e la telefon…?
De obicei, centralistul nu-i făcea legătura decât în cazurile urgente.
— Scuzați-mă, domnule comisar… Un individ, care nu vrea să-și spună numele, insistă foarte mult să vă vorbească… Mi-a jurat că e o problemă de viață și de moarte…
— Și vrea să vorbească direct cu mine?
— Da… Vi-l dau?
Și Maigret auzi o voce îngrijorată care rostea:
— Alo!… Dumneavoastră sunteți…?
— Da, comisarul Maigret…
— Scuzați-mă… Numele meu nu v-ar spune nimic… Nu mă cunoașteți, dar ați cunoscut-o pe soția mea, Nine… Alo!… Trebuie să vă spun totul, foarte repede, pentru că s-ar putea să se întâmple…
Maigret își zise în primul moment: ‘Ei, hai! Alt nebun… Ziua asta…’
Deoarece remarcase că nebunii se manifestă, în general, în serie, ca și cum ar fi influențați de unele faze ale Lunii. Își puse în gând să se uite puțin mai târziu în calendar.
— Mai întâi, am vrut să vin la dumneavoastră… Am trecut pe Quai des Orfevres, dar n-am îndrăznit să intru, pentru că era pe urmele mele… Cred că n-ar fi ezitat să tragă…
— Despre cine vorbiți?
— Un moment… Nu sunt departe… În fața biroului dumneavoastră, cu o clipă în urmă puteam să-i văd fereastra… Pe cheiul Grands-Augustins… Cunoașteți cafeneaua aceea mică numită Aux Caves du Beaujolais… Tocmai am intrat în cabină… Alo!… Mă ascultați?
Era unsprezece și zece dimineața, iar Maigret notă automat în blocnotes ora, apoi numele cafenelei.
— Am luat în calcul toate soluțiile posibile… M-am adresat unui agent de poliție în piața Châtelet…
— Când?
— Acum o jumătate de oră… Unul dintre ei era pe urmele mele… Cel mic și brunet… Sunt mai mulți și fac cu schimbul… Nu cred că i-am recunoscut pe toți… Știu că cel mic și brunet e de-al lor…
Tăcere.
— Alo!… zise Maigret.
Tăcerea dură câteva clipe, apoi vocea se auzi din nou:
