Mania lui Maigret

Capitolul 1

Erau orele douăsprezece și un sfert când Maigret străbătu bolta întotdeauna răcoroasă, portalul străjuit de doi polițiști în uniformă, ce se lipiseră de zid, ca să se bucure de puțină umbră. Îi salută cu mâna, rămase o clipă nemișcat, nehotărât, plimbându-și privirile către curte, apoi către Place Dauphine, apoi din nou în curte.

Sus, pe coridor, apoi pe scara colbuită, se mai opri de două-trei ori, făcându-se că-și aprinde pipa, în speranța de a vedea apărând vreunul dintre colegii sau dintre inspectorii săi. Rareori se întâmpla ca scara să fie pustie la acea oră, dar în anul acesta, la 12 iunie, Poliția Judiciară căpătase parcă un aer de vacanță.

Câte unii, ca să evite îmbulzeala din iulie și din august, plecaseră de la începutul lunii, iar alții se pregăteau pentru exodul anual. În dimineața aceea, brusc, după o primăvară compromisă, venise căldura, iar Maigret lucrase cu ferestrele deschise și cu mânecile suflecate.

Afară de momentul raportului la director și de una sau două vizite în biroul inspectorilor, rămase singur, aplecat asupra unei plicticoase munci administrative, începută de mai multe zile. Dosare peste dosare i se îngrămădeau în față și, din când în când, scotea din ele capul, ca un școlar, fixând frunzișul nemișcat al copacilor, ascultând freamătul Parisului care-și regăsea sonoritatea caracteristică zilelor fierbinți de vară. De două săptămâni nu sărise nici o masă pe bulevardul Richard-Lenoir1 și nu fusese nici măcar o singură dată deranjat în cursul serii sau al nopții.

Ca de obicei, ar fi trebuit s-o ia la stânga, pe chei, către podul Saint-Michel, ca să ia un autobuz sau un taxi. Curtea rămânea pustie. Nu-i ieșea nimeni în față.

Atunci, ridicând ușor din umeri, o luă totuși la dreapta și ajunse în Place Dauphine, pe care o traversă de-a curmezișul. Îi venise dintr-o dată cheful, ieșind din birou, să meargă la braseria Dauphine și să-și ofere un aperitiv, în ciuda prietenului său Pardon, medicul din strada Picpus, la care cinase împreună cu doamna Maigret cu o săptămână în urmă. Era de mai multe săptămâni cuminte, mulțumindu-se cu un pahar de vin la masă, iar câteodată, seara, când ieșeau, cu o bere împărțită cu soția lui.

Simți, deodată, că-i lipsește izul bistroului din Place Dauphine, precum și gustul de anason, ce se potrivea atât de bine atmosferei acelei zile. Nădăjduise în van să întâlnească pe cineva hărăzit să-l tragă după el și se simțea vinovat pe când urca cele trei trepte ale braseriei, în fața căreia staționa un automobil roșu, lung și plat, pe care-l privi cu curiozitate.

Cu atât mai rău! Pardon îi recomandase să-și cruțe ficatul, însă nu-i interzisese să bea un aperitiv, unul singur, după săptămâni de abstinență totală. Regăsea, la bar, chipuri familiare, cel puțin vreo zece inși de la Poliția Judiciară care n-aveau mai mult de lucru decât el și care ieșiseră de la serviciu devreme. Asta se întâmpla din când în când: un gol de câteva zile, calmul searbăd, treburile curente, cum se zice, apoi, dintr-o dată, dramele care izbucnesc într-un ritm accelerat, nelăsând nimănui măcar timpul să-și tragă sufletul.

Îl salutau cu mâna; se strângeau ca să-i facă loc la tejghea, pe când, făcând semn către paharele umplute cu licoare opalină, el mormăia:

— Și mie la fel…

Patronul se afla deja acolo cu treizeci de ani în urmă, când comisarul debuta la Quai des Orfevres, dar pe atunci era doar fiul casei. Acum, avea și el un fiu, așijderea lui altădată, cu bonetă albă, în bucătărie.

— Merge, șefule?

— Merge.

Mirosul nu se schimbase. Fiecare restaurant din Paris își are mirosul său propriu și aici, de pildă, pe un fundal de aperitive și alcool, un cunoscător ar fi deslușit aroma puțin iute a vinurilor obișnuite din regiunea Loarei. Cât privește bucătăria, acolo domneau tarhonul și arpagicul.

Maigret citea mașinal meniul, pe masa de gresie: merlan de Bretania și ficat de vițel copt în pergament. În același moment, în salonul cu mesele îmbrăcate în hârtie, îl zări pe Lucas ce părea a se fi refugiat acolo nu ca să mănânce, ci spre a sta liniștit de vorbă cu un necunoscut, căci încă nu se așezase nimeni la masă.

Văzându-l, Lucas la rândul lui șovăi, se ridică și veni către el.

— Ai o clipă liberă, patroane? Cred că te-ar putea interesa…

Comisarul îl urmă cu paharul în mână. Necunoscutul se ridică în picioare. Lucas făcu prezentările:

— Antonio Farano… Îl cunoști…?

Numele nu-i spunea nimic comisarului, însă i se păru că mai văzuse chipul acela de italian frumos, care ar fi putut juca rolul de june-prim, în filme. Automobilul roșu, sport, din fața ușii, îi aparținea, fără îndoială. El se potrivea cu ținuta insului, cu hainele lui de culoare deschisă, cusute pe măsură, cu ghiulul pe care-l purta la deget.

Lucas vorbea mai departe, pe când cei trei bărbați luau loc:

— S-a înfățișat la Quai [2] ca să mă vadă, tocmai când ieșisem. Lapointe i-a spus că mă va găsi, poate, aici…

Maigret observă că, în timp ce Lucas bea același aperitiv ca și el, Farano se mulțumea cu un suc de fructe.

— Este cumnatul lui Emile Boulay… Girează unul dintre cabaretele acestuia, Paris-Strip, în strada du Berri…

Lucas îi făcu un discret semn cu ochiul patronului său:

— Repetă ceea ce-mi spuneai, Farano…

— Ei bine! Cumnatul meu a dispărut…

Păstrase accentul natal.

— Când? Întrebă Lucas.

— Noaptea trecută, probabil… Nu se știe cu precizie.

Maigret îl impresiona și, ca să-și păstreze cumpătul, scoase un pachet de țigări din buzunar.