O crima in Olanda

I.

Tânăra cu vaca în după-amiaza de mai când sosi la Delfzijl, un orășel din extremitatea de nord a Olandei, Maigret cunoștea despre cazul care îl aducea acolo doar câteva noțiuni elementare.

Un anume Jean Duclos, profesor la Universitatea din Nancy, ținea un turneu de conferințe în țările nordice. La Delfzijl, se bucurase de ospitalitatea unui profesor de la Școala Navală, domnul Popinga. Și tocmai acest domn Popinga fusese asasinat. Profesorul francez nu fusese pus sub acuzare, dar fusese totuși rugat să nu părăsească localitatea și să rămână la dispoziția autorităților olandeze.

Asta era tot sau aproape tot. Jean Duclos anunțase Universitatea din Nancy, iar aceasta ceruse și obținuse trimiterea unui specialist de la Poliția Judiciară în misiune la Delfzijl.

Sarcina îi fusese încredințată lui Maigret. Dar era o sarcină mai puțin oficială, cu atât mai mult cu cât comisarul nu-și anunțase venirea colegilor olandezi.

Primise de la Jean Duclos un raport destul de confuz, urmat de o listă cu numele celor care erau într-un fel sau altul amestecați în această poveste.

Cu puțin timp înainte de a ajunge în gara din Delfzijl, Maigret consultase cu atenție această listă.

Conrad Popinga (victima), patruzeci și doi de ani, fost căpitan de cursă lungă, profesor la Școala Navală din Delfzijl. Căsătorit, fară copii. Vorbea curent engleza și germana și destul de bine franceza.

Liesbeth Popinga, soția lui, fiica unui director de liceu din Amsterdam. Foarte cultivată. Cunoștințe aprofundate de limbă franceză.

Any Van Elst, sora cea mică a doamnei Popinga, aflată într-un sejur de câteva săptămâni la Delfzijl.

Își susținuse de curând teza de doctorat în Drept.

Douăzeci și cinci de ani. Înțelegea un pic franceza, dar o vorbea mai greu.

Familia Wienands. Locuia în vila vecină cu cea a familiei Popinga. Cari Wienands era profesor de matematică la Școala Navală. Căsătorit, avea doi copii. Nu cunoștea deloc limba franceză.

Beetje Liewens, optsprezece ani, fiica unui fermier specializat în exportul de vaci de rasă. Două sejururi la Paris. Vorbea perfect franceza.

* * *

Raportul nu spunea mare lucru. Niște nume care nu însemnau nimic, cel puțin pentru Maigret, care venea de la Paris după o noapte și o jumătate de zi de mers cu trenul.

Delfzijl îl derută de la primul contact. În zori, traversase Olanda tradițională a lalelelor, apoi Amsterdamul, unde mai fusese. La Drenthe constatase cu surprindere existența unui adevărat pustiu cu iarbă-neagră, care se întindea până la treizeci de kilometri în fața ochilor, brăzdat de canale.

Iar acum descoperea un decor care nu semăna deloc cu cel de pe ilustratele olandeze și care avea un caracter de o sută de ori mai nordic decât își imaginase.

Un orășel: cel mult zece-cincisprezece străzi, pavate cu frumoase cărămizi roșii, aliniate la fel de regulat ca gresia dintr-o bucătărie; case joase, tot din cărămidă, împodobite cu multă lemnărie în culori deschise și vesele.

Era ca o jucărie, cu atât mai mult cu cât în jiirul orașului văzu un dig care îl încercuia complet.

În acest dig zărise treceri care puteau fi închise, când creștea nivelul mării, cu ajutorul unor porți grele asemănătoare cu cele ale unor ecluze.

Dincolo de dig se afla gura de vărsare a fluviului Ems. Marea Nordului. O fâșie lungă de apă argintie. Cargoboturi pline care își așteptau descărcarea sub macaralele unui chei. Canale și o puzderie de ambarcațiuni cu pânze, mari cât șlepurile, grele ca ele, dar construite astfel încât să reziste talazurilor mării.

Era soare. Șeful gării purta o șapcă simpatică de culoare portocalie, cu care îl salută cât se poate de natural pe călătorul necunoscut.

Vizavi se afla o cafenea. Maigret intră și se așeză cu sfială. Nu numai că totul era lustruit ca în sufrageria unor mic-burghezi, dar domnea și aceeași intimitate.

O singură masă, cu toate ziarele zilei înșirate pe tije din cupru. Patronul, care bea bere cu doi clienți, se ridică să-l întâmpine pe Maigret.

— Vorbiți franceza? Îl întrebă comisarul.

Patronul făcu semn că nu, puțin jenat.

— Dați-mi bere. Bier!

Și, după ce se așeză, scoase hârtiuța din buzunar. Ochii îi căzură pe ultimul nume. I-l arătă și rosti de două-trei ori:

— Liewens.

Cei trei bărbați începură să vorbească între ei.

Apoi, unul dintre dânșii se ridică, un tip înalt cu șapcă de marinar și îi făcu semn lui Maigret să-l urmeze. Comisarul nu avea bani olandezi și voia să schimbe o bancnotă de o sută de franci, dar patronul îi repetă:

— Morgen! Morgen!

Mâine! Să vină a doua zi!

Atmosferă familială, extrem de simplă, chiar naivă. Ghidul, tăcut, îl conducea pe Maigret pe străzile orășelului. În stânga, era un hangar plin de ancore vechi, de parâme, de lanțuri, de geamanduri și busole, care se revărsau până pe trotuar.

Mai departe, un velar lucra în pragul casei.

Iar în vitrina cofetăriei puteai vedea o mulțime de sortimente de ciocolată și alte dulciuri sofisticate.

— Nu vorbit engleza?

Maigret făcu semn că nu.

— Nici deutsch?

Același semn, așa că bărbatul tăcu, resemnat.