Agenda Kosovo

CAPITOLUL I.

Caporalul Mărio Vanzetti, din regimentul 7 Bersaglieri, aprinse cu un gest mașinal proiectorul enorm fixat pe marginea râpei adânci pe fundul căreia curgea râul Bistrica. Apa trecea prin spatele mănăstirii ortodoxe din Vesaki Decani, una din cele mai vechi din Kosovo, în care trăiau înjur de treizeci de călugări sârbi. Puternicul fascicol lumină imediat malul până la mica pasarelă din lemn care trecea peste Bistrica.

Soldatul italian aprinse apoi încă două proiectoare mai mici care luminau limba de pământ dintre firul de apă și zidurile de piatră înalte de cinci metri ale mănăstirii, unde erau instalate baraca și toaletele transportabile ale postului de gardă al KFOR, care făcea parte din cadrul acestui stabiliment izolat, situat la granița dintre Muntenegru și Kosovo, în Alpii albanezi. Peste tot înjur alternau dealurile împădurite și râpele adânci. Un alt detașament al KFOR, mult mai important, era instalat în fața intrării principale a mănăstirii, pe drumeagul de pământ care mergea din satul Decani spre frontiera cu Muntenegru, urmând albia râului Bistrica. Un punct de control, precedat de bariere, permitea filtrarea circulației – redusă la câteva vehicule și tractoare – pentru a evita vizitatorii nepoftiți. Rulouri mari de sârmă ghimpată se întindeau de-a lungul șanțurilor, iar KFOR instalase pe dealurile din fața și din spatele mănăstirii două posturi de santinelă, ocupate permanent.

Bineînțeles, dacă ar fi apărut probleme, soldații italieni puteau cere întăriri, tabăra lor fiind instalată aproape de satul Decani, la 10 minute de mers cu mașina.

Mănăstirea făcea parte din enclavele sârbești extrem de sensibile din Kosovo, pe care trebuiau să le protejeze față de orice acțiune ostilă. De la acțiunile antisârbe din martie 2004, în care grupuri de kosovari dezlănțuiți se năpustiseră peste satele și mănăstirile încă ocupate de sârbi într-un Kosovo de acum pur etnic – 90 dintre kosovari au origine albaneză – KFOR voia să evite absolut orice nou incident care putea să afecteze fragilul proces de independență prevăzut pentru finele anului 2007. În 2004, fuseseră 28 de morți și 600 de răniți, centrul orașului Prizren fusese incendiat, ca și mica mănăstire de maici din Devie, de pe valea Drenica, unde atacatorii kosovari au profanat icoanele, după care au dat foc clădirii.

Din iunie 1999. Kosovo, în continuare, oficial, provincie sârbă, trăia în tensiune. După mulți ani de „război de eliberare” puternic încurajat de Statele Unite și Uniunea Europeană, bombardamentele asupra Serbiei din anul 1999 îl forțaseră pe președintele sârb, Slobodan Milosevic, să evacueze Kosovo. Ocupat de trupele NATO – KFOR și administrat de un organism internațional, Misiunea Națiunilor Unite în Kosovo, acesta aștepta de atunci să i se stabilească soarta.

Kosovarii reclamau independența cu tot mai multă insistență, în timp ce sârbii nu voiau să audă de așa ceva.

Situația critică apăruse în urma unui mare acces de lașitate a puterilor occidentale, la conferința de la Rambouillet menită să decidă viitorul Kosovo, în 1999. În graba lor de a pune capăt noului război din Balcani, negociatorii occidentali promiseseră sârbilor că provincia Kosovo va rămâne în continuare sârbă, iar kosovarilor că își vor obține foarte repede independența. După 8 ani de pălăvrăgeli haotice, se stagna în același punct! Normal, ar fi fost suficientă o rezoluție a Consiliului de securitate al Națiunilor Unite, care să înlocuiască Rezoluția 1244 unde se statuase autonomia Kosovo, pentru a rezolva problema. Dar Rusia sărise în sprijinul Serbiei și avertizase că își va exercita dreptul de veto față de orice rezoluție a Consiliului de securitate care ar acorda independență kosovarilor. Ori, aceștia, sătui de permanenta amânare, amenințau, după un ultim armistițiu de 20 de zile, care expira la 10 decembrie 2007, cu proclamarea unilaterală a independenței.

Această perspectivă dădea frisoane tuturor diplomaților Uniunii Europene. Independența, care ar declanșa o reacție în lanț în această zonă instabilă, riscă să arunce în aer din nou Balcanii. Astfel, cei 17.000 de soldați ai KFOR se pregăteau pentru ce era mai rău, chiar dacă nu era nimic sigur. Atâția oameni aveau interes ca situația să se termine rău.

Acest minuscul teritoriu de 10.800 km2 – cam cât un departament francez mare – fusese divizat în cinci zone militare controlate de Franța, Ungaria, Statele Unite, turci și italieni. Aceștia din urmă primiseră regiunea dintre Albania și Muntenegru, la vest, cea mai agitată. Mănăstirea Vesaki Decani era punctul cel mai „sensibil”, pe care îl supravegheau ca pe oala de lapte pusă la fiert. Orice fricțiune în aceste insulițe religioase era resimțită în Serbia ca o dramă națională.

Din fericire, drumul care deservea mănăstirea nu era prea circulat, doar câțiva țărani și mici traficanți care mergeau să cumpere cartușe cu țigări, mult mai ieftine în Muntenegru, din satul Plav, aflat la vreo 10 kilometri de frontieră.

*

* *

Beppe Forlani, al doilea soldat din micul post de pază, ieși din baraca care le servea drept dormitor și sală de gardă și se apropie de malul acum luminat ca ziua, scrutând cărarea care cobora până la râu. Pasarela din lemn care trecea peste firul apei, dădea într-un drum îngust ce ducea în satul kosovar Decani, la o distanță de 3 kilometri. Ziua, era destul de frecventat căci, pe versantul dealului, deasupra pasarelei, era un izvor a cărui apă, potrivit locuitorilor, vindeca tot felul de boli. Noaptea, nu era nici țipenie de om. Circulația nu era mai aglomerată nici pe drumul care trecea pe lângă intrarea în mănăstire, apărată douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Echipați cu căști, veste antiglonț, arme, soldații KFOR interziceau accesul în mănăstire. Nimeni nu avea dreptul să o viziteze fără o invitație de la iguman1 sau o autorizație de la KFOR, care nu se eliberau decât foarte rar.

Măsurile erau luate din motive obiective, această regiune din Kosovo fusese întotdeauna în fruntea luptei pentru independență, iar Decani, un focar al extremiștilor antisârbi. În timpul ciocnirilor din 2004, o mulțime înfuriată luase cu asalt mănăstirea, cu intenția clară de a o arde și de a-i masacra pe ocupanți. Detașamentele de soldați suedezi care păzeau atunci locul, nu mai putuseră ține piept atacatorilor decât trăgând pe deasupra lor cu mitraliere de 12,7, ceea ce îi mai liniștise.