Albania misiune imposibila

Capitolul I

— Nu mai rămâne decât să-l ducem la groapa de gunoi și să-l stropim cu benzină.

Vocea calmă și plină de blândețe a lui Fatmir Cerem era total lipsită de emoție și nu exprima nici un dram de animozitate. Cu toate acestea, Nasir Kastriot simți cum i se strânge inima, făcându-l să se simtă și mai rău. Își simțea gâtul uscat, limba i se părea de două ori mai mare, pulsul i se ridicase, iar stomacul nu mai era decât un ghem dureros. Întins direct pe pământul bătătorit din încăperea cea mare a vechii școli ce servea ca adăpost pentru militarii din UCK1, el era legat fedeleș ca un cârnat și nu putea să-și miște capul. Tot ce putea să vadă era masa – o planșetă așezată pe un raster – în jurul căreia erau instalați trei bărbați. Ei ședeau pe niște bănci. Ușa camerei era deschisă. În afară de șoaptele celor trei, nu se mai auzea nimic altceva.

Vechile edificii, ocupate acum de UCK, se aflau lângă liziera satului Tropoje care era cocoțat pe munții ce separau Albania de Kosovo. Imediat după căderea nopții, locuitorii nu mai îndrăzneau să iasă din casă.

O voce sparse tăcerea apăsătoare.

— De ce nu-l t… tă… tăiem cu satârul?

Handicapat din cauza unui ușor defect de vorbire, „colonelul” Jaqub Pedrorika era un tradiționalist. El își atribuise gradul de colonel în Armata de Eliberare a provinciei Kosovo. În ciuda bâlbâielii și a anumitor ticuri destul de neplăcute, în armata iugoslavă în care își făcuse serviciul militar, nu trecuse niciodată de gradul de caporal. În Kosovo, locul său de naștere, trădătorii erau decapitați. Satisfăcut de faptul că putuse să-și exprime opinia destul de repede, el încercă să-și stăpânească ticul neplăcut, care-l făcea să-și dea întruna capul pe spate și goli paharul cu raki2 din fața lui.

— Nu avem topor, remarcă Fatmir Cerem cu detașare.

Cel de al treilea bărbat, mic de statură, ale cărui urechi imense și clăpăuge se vedeau și mai bine din cauza craniului ras, fusese poreclit de tovarășii săi Mickey. Era destul de țanțoș în ținuta de luptă a armatei elvețiene. El bău pe nerăsuflate o sticlă cu Coca-Cola.

Hassan Mohammad Al Jafar nu se atingea de alcool. Acest islamist integrist, care era șef al Securității sudaneze, i se alăturase lui Ussama Bin Laden, miliardarul saudit, care își consacrase viața luptei duse împotriva necredincioșilor, după ce fugise din Afganistan. El devenise un fel de „Che Guevara” islamist. Avea banii necesari pentru a duce la bun sfârșit „războiul său sfânt” pe care îl numea Djihad. Mohammad Al Jafar îi oferea restul: oamenii și cunoștințele tehnice.

Acesta din urmă își puse sticla goală pe masă și spuse în cele din urmă, în limba albaneză, cu o voce în care se putea ghici o anumită enervare:

— Acest bărbat a trădat. El trebuie să fie pedepsit imediat, în mod exemplar. Nu contează în ce fel.

Albanezii îl exasperau câteodată cu mania lor de a discuta la nesfârșit și cu metodele lor feudale. În plus, mai erau și niște răi musulmani. Obișnuiau să bea alcool, să mănânce carne de porc. Să se roage destul de puțin și se serveau de moscheile lor, reconstruite cu dolarii saudiți, ca să-și depoziteze recoltele. Venit de trei ani în Albania, de unde efectua frecvente deplasări în străinătate, reușea să vorbească destul de bine limba albaneză.

Fatmir Cerem se ridică în picioare, se îndreptă către ușă și fluieră strident. Trei tineri înarmați cu puști Kalașnikov răsăriră imediat din umbră.

— Bezim, adu un bidon cu benzină din mașină! ordonă el. Ne vom distra nițel.

Chipul tânărului se lumină de o bucurie plină de cruzime, fiind sigur de modul în care șeful său va folosi benzina.

La cei douăzeci și cinci de ani ai săi, Fatmir Cerem ținea într-o mână de fier întregul ținut aflat în jurul localității Bajram Curri, la nord de Drin, un râu parțial transformat în lac, datorită unui baraj hidroelectric. Locuitorii săi, oameni extrem de săraci, reușeau să-și ducă zilele scormonind în ultimele mine de cupru și ocupându-se cu traficul de orice fel, începând cu armele și terminând cu grâul furat de la organizațiile umanitare.

Fatmir Cerem domnea prin teroare. Cele mai modeste estimări îi atribuiau vreo patruzeci de crime, comise potrivit regulilor sacre ale legii kanoun3, dar și a altora, mai puțin respectabile. Fiind cel mai mare dintre cinci frați, crescut într-o familie onorabilă care se luptase dintotdeauna cu sârbii și cu toți cei care încercaseră să pacifice această regiune muntoasă, el reușise să se facă aproape invulnerabil. Guvernul din Tirana promisese o recompensă de două sute de mii de dolari celui care îl va aresta, dar nu se prezentase încă nici un candidat. Nimeni nu avea chef să fie înmormântat în mod prematur…

Fatmir Cerem se întoarse în mijlocul încăperii și se proțăpi în fața bărbatului ce zăcea pe jos și care se uita la ei cu ochi rugători.

— Pleh! 4 strigă el încruntat. Qen! 5

Picături mari de sudoare apărură pe fața lui Nasir Kastriot, ce părea că ieșise dintr-un cuptor încins, iar ochii lui galbeni exprimau teroarea de care era cuprins. Când prietenul său, „colonelul” Jaqub Pedrorika, îi ceruse chiar în acea dimineață să-l însoțească până în nordul țării pentru a se întâlni cu un negustor de arme, el nu se îndoise de nimic. Nasir Kastriot își petrecea aproape tot timpul la Tirana, unde locuia la hotelul Rogner, loc destinat mai ales ziariștilor, diplomaților și oamenilor politici albanezi. Însărcinat cu relațiile publice în cadrul UCK, el ducea o viață plăcută, călătorind adesea în scopul adunării de fonduri de la diaspora albaneză. Era plin de sine și fuma numai țigări englezești, arborând un aer misterios și atribuindu-și o putere, în mare parte, rod al imaginației sale.