Amazoanele din Pyongyang

Capitolul I.

Sergentul Chan Soon Ho, aflat de gardă în foișorul în formă de pagodă cu acoperișuri multicolore de lângă clădirea administrativă sud-coreeană Freedom House, privea cu un aer absent către linia invizibilă care împărțea Coreea în două, în urma armistițiului semnat în 1953.

În 1950, Coreea de Nord, aflată sub influență sovietică, invadase Coreea de Sud. După doi ani de lupte încrâncenate, trupele nord-coreene ajutate de americani, reușiseră să respingă atacurile. Pan Mun Jom era de atunci singurul loc de contact între Nord și Sud.

Subofițerul sud-coreean se uită la ceas. Era ora unsprezece și cincizeci de minute. Peste numai zece minute avea să fie înlocuit. Iar peste două luni, putea să se întoarcă la Seul. Efectuase deja douăzeci și cinci de luni de serviciu militar în zona demilitarizată din Pan Mun Jom și aștepta cu nerăbdare să se întoarcă la viața de civil.

În Pan Mun Jom, nervii îi fuseseră adeseori puși la grele încercări. Difuzoarele nord-coreene instalate de-a lungul liniei de demarcație urlau încontinuu numele încununat de glorie al lui Kim Il Sung, liderul din Coreea de Nord.

Zona demilitarizată era un univers închis, înconjurat cu sârmă ghimpată și mine, de unde nimeni nu putea scăpa.

Chan Soon Ho își reluă poziția de drepți.

La numai câțiva metri distanță de el, începea teritoriul Coreei de Nord, chiar din mijlocul clădirilor albastre, cu acoperișuri din tablă ondulată, care adăposteau ‘Military Comission Armistice’.

În spatele foișorului de pază, câțiva arbuști înconjurau un bazin mare peste care se arcuia un pod din piatră albă. Grădina aceea numită ‘the Sunken Garden’ fusese amenajată cu scopul de a mai risipi tristețea emanată de clădirile administrative. În rest, nu mai era decât șoseaua ce ducea la Câmp Bonifas, aflat la trei kilometri distanță.

Acolo staționa un batalion de trupe americano-coreene, ce avea sarcina să apere acea zonă tampon.

De jur împrejur era un no man’s land plin cu mine, sârmă ghimpată și șanțuri antitanc.

Satul Pan Mun Jom fusese distrus în războiul din Coreea, cu mult înainte de armistițiul din 1953.

Nu mai rămâneau decât vreo zece familii regrupate în casele prefabricate, care își cultivau orezul sub protecția Căștilor Albastre. Oamenii erau obligați să se retragă în casele lor de la ora unsprezece noaptea, iar în timpul zilei, își afișau mândria de avantpost al libertății în fața vizitatorilor ce veneau în acea ‘Joint Security Area’…

Privirea sergentului Chan reperă brusc trei păsări uriașe ce survolau Sachon River, la un kilometru distanță, în Coreea de Nord. El își luă binoclul ca să vadă mai bine. Erau niște cocori de Manciuria, cu capetele de un superb roșu sângeriu. Se îndreptau spre sud. Puțin le păsa de linia ce tăia Coreea în două de mai bine de treizeci de ani, în dreptul paralelei 38… Una din păsări se detașă din grup și pierdu din altitudine. În zbor planat, ea se așeză delicat pe marea clădire albă, de două etaje, cu acoperiș plat, ce se ridica la o sută de metri în fața sergentului, de cealaltă parte a liniei de demarcație.

Era Pan Mun Gok, unde se afla Cartierul general al nord-coreenilor. Colina care se ridica în spatele clădirii fusese defrișată pe o suprafață mare și propagandiștii scriseseră pe ea cu var cu caractere mari, ‘Yankee go home’.

Cocorul de Manciuria de pe Pan Mun Gok începu să-și netezească penele, iar sergentul Chan Soon Ho își luă ochii de la el. În zona de frontieră vânatul era interzis. O împușcătură ar fi putut declanșa Al Treilea Război Mondial, așa că nimeni nu ar fi riscat să încerce. Din când în când, mai murea câte un cerb, victimă a câmpurilor minate…

Un grup de vizitatori apăru pe peronul clădirii administrative, încadrat de soldați în uniforme albastre, cu brasarde roșii pe care se afla nelipsitul chip al lui Kim Il Sung.

Sergentul sud-coreean își îndreptă binoclul către noii-veniți. Doi dintre ei păreau a fi sovietici, unul, african. Mai erau și două femei: o asiatică îmbrăcată cu pantalon și o femeie înaltă, blondă, cu ochelari de soare.

Sub puloverul bine mulat pe corp se vedeau niște sâni generoși și fusta mini îi dezvăluia picioarele lungi și bine desenate.

Sergentul Ho simți o furnicătură plăcută în corp. De multă vreme nu mai văzuse o asemenea făptură. El se întoarse și îl chemă pe colegul său american.

— Hei, Wayne, vino și te uită!

El îi dădu binoclul, iar americanul scoase un fluierat admirativ. Soldații nord-coreeni ce însoțeau grupul erau la fel de extaziați. Grupul se opri la capătul peronului. Se auziră niște fluierături și un mic detașament de soldați apăru în curtea clădirii, îndreptându-se către foișorul de pază. Era schimbul de gardă. Cei doisprezece soldați pășeau în cadență scoțând niște țipete guturale. Vizitatorii aplaudară politicoși, apoi fură conduși până la cele trei barăci albastre ale Military Armistice Commission. Fiecare din ele avea câte două intrări, una în sectorul nord-coreean, cealaltă, în sectorul sud-coreean. Linia de demarcație trecea prin mijlocul mesei de conferință.

— Sunt cu siguranță tovarășii lui Kim Il Sung, făcu sergentul Ho, care nu-și dezlipea privirea de la superba blondă.

Numai vizitatorilor de rang înalt li se permitea să se apropie atât de mult de diavolii imperialiști din Sud. Santinelele nord-coreene și cele sud-coreene se priveau cu ură în ochi. Din două în două ore, erau schimbate. Acolo era singurul punct în care linia de demarcație nu era barată cu sârmă ghimpată și mine…

Sergentul Ho își recupera binoclul și îl îndreptă din nou spre frumoasa necunoscută. El privi îndelung la minunatul ei bust și la unduirea voluptoasă a șoldurilor. Din nefericire, acea ființă era inaccesibilă pentru el, ca și cum s-ar fi aflat pe o altă planetă.