Arme pentru Khartoum

În amintirea comandantului Pierre Gallopin, mort pentru patrie.

Capitolul I.

Ted Brady contempla soarele care cobora încet peste crestele îndepărtate și violete ale deșertului Djebel Marra. Astrul ceresc se întuneca încet către vest, stingându-și ușor razele toride.

Bărbatul încerca să nu se gândească la nimic, dar groaza îi crispa stomacul, făcându-l să uite aproape complet de setea teribilă ce îi transformase limba într-un burete uscat și buzele în pergament. Nu i se dădea de băut decât de două ori pe zi, cu toate că între orele unsprezece și cincisprezece temperatura depășea adesea 40°, deshidratându-i complet pe cei expuși. Era legat mai rău ca un animal și ținut în afara taberei, cu mâinile prinse de un țăruș, acum destul de anchilozate pentru a-i provoca dureri la orice mișcare. Când închidea ochii, cercuri roșii dansau sub pleoape.

Brusc, îi reveni în minte o frază citită cândva: „Nimeni nu poate privi direct în față nici soarele, nici moartea”.

Locul de tortură se afla lângă țarcul cămilelor, la mică distanță de corturile și mașinile tip Land-Rover, ascunse sub câteva tufișuri. Acest lagăr se găsea în centrul deșertului Kordofan, la jumătatea drumului dintre Khartoum și El Fasher, într-o vale uscată, la nord de cărările străbătute de caravane. Niciodată aviația militară sudaneză nu avusese destul combustibil pentru a patrula până în acest colț retras de lume. De fapt, un observator aerian nu ar fi văzut decât o tabără cu câteva vehicule, niște cămile și vreo cincizeci de oameni ce puteau aparține unui trib nomad din Darfour.

Nemișcați, asemănători unor insecte, ghemuiți în fața corturilor și privind în gol, războinicii cu turbane și ținută paramilitară bej se confundau cu nisipul plin de scoici. Ei alcătuiau o imagine a răbdării infinite, caracteristică oamenilor din deșert.

După arșița din timpul zilei, începea să se instaleze o răcoare plăcută. Ted Brady număra secundele. I se dădea de băut de-abia după cea de-a patra rugăciune, a Maghrebului. Americanul, cu ochii închiși, încerca să se aline, căutând ceva reconfortant. Dar orașul Khartoum care era urât, plat, prăfuit, ridicat în plin deșert la confluența Nilului Alb cu Nilul Albastru, fără străzi asfaltate și fără restaurante, i se părea deja un vis de neatins. De trei zile stătea legat de țăruș și era hrănit doar cu cereale și câteva banane. Faptul că-și făcea nevoile pe el, nu-i impresiona pe arabi, insensibili la suferințele lui.

La un moment dat, la urechi îi ajunse un zgomot asemănător cu cel al unui motor. Dacă ar fi fost al unui camion se putea considera salvat. Dar nu distinse decât un Land-Rover cenușiu, din care coborî un bărbat pe care americanul îl recunoscu imediat după forma capului și părul creț. Era șeful! Înțelese că nu va mai veni nici un camion și câteva lacrimi țâșniră din ochii lui umflați și roșii.

După câteva minute de toropeală, auzi pași care se apropiau și-l văzu pe Habib Kotto, omul care îl răpise. Elegant, cu mâinile îngrijite, cu o piele negricioasă, avea trăsăturile fine ale arabilor din nordul Ciadului.

— Prietenii dumneavoastră nu au venit la întâlnire, spuse acesta în engleză.

Ted Brady închise iar ochii și murmură:

— Sete. Mi-e sete.

Habib Kotto se făcu a nu auzi și repetă:

— N-a venit nimeni, iar termenul expiră azi!

Ted Brady făcu un efort supraomenesc pentru a-și ține ochii deschiși. Îi venea să urle datorită neputinței și să strige că nu era vina lui. Dar nu putu decât să repete:

— Sete. Sete.

Interlocutorului său nu părea să-i pese și adăugă:

— Dacă au crezut că glumesc, s-au înșelat! Am nevoie de aceste arme și le voi obține cu orice preț!

Capul lui Ted Brady căzu în piept, înțelegând că soarta îi era pecetluită. Liniștit, Kotto se îndreptă spre corturi. După câteva clipe, unul din oamenii săi se apropie de prizonier cu o gamelă de cereale și o tărtăcuță cu apă, dezlegându-i mâinile. Ted Brady lăsă gamela în echilibru pe genunchi, forțându-se să-și înmoaie buzele în apă, savurând din plin această plăcere. În afara apei răcoroase, nimic nu mai conta.

Ar fi putut bea litri întregi, numai ca să-și aline uscăciunea gurii. Din păcate, nu i se dădea decât o jumătate de litru pe care-l bău încet, silindu-se să și mănânce câte ceva. După ce termină, paznicul îl legă la loc. Din fericire, cu ajutorul frigului și oboselii, căzu într-o toropeală binefăcătoare.

*

* *

Căldura ce o simțea pe spate îl trezi. Era ora șapte dimineața și mângâierea soarelui devenise deja arzătoare. Fiecare mușchi îl durea, iar ținuta sa, inițial elegantă, nu mai avea culoare.

El, fercheșul șef al Departamentului C. I. A. din Khartoum, răsfățatul nevestelor diplomaților, nu mai era decât o zdreanță zbârcită, uscată de vântul și soarele deșertului.

Printre ochii întredeschiși îi zări pe oamenii lui Habib Kotto demontând corturile. Bătăile inimii i se accelerară, gândindu-se că, în sfârșit, vor pleca din acel loc nenorocit. Un soldat se apropie de cămile și începu să le dezlege, cu excepția uneia, pe care o lăsă legată de un țăruș, exact ca și pe el. Torturat din nou de sete, privea pregătirile de plecare, sfâșiat între spaimă și curiozitate. Își blestema ușurința cu care tratase un african, jurându-și că niciodată nu va mai avea încredere în acest gen de oameni, datorită cărora acum devenise un simplu ostatic.