Aventura in Afganistan

Prolog.

Era ora nouă fără douăsprezece minute. Brooks lăsă, în fine, mâna lui Edwin, soțul său. Zborul 800 al companiei TWA cu destinația Paris, care decolase în urmă cu patruzeci și șase de minute de pe aeroportul John Fitzgerald Kennedy din New York, atinsese altitudinea de patru mii trei sute douăzeci de metri.

Deși erau veterani ai aerului, la fiecare călătorie, soții Brooks se țineau de mână în timpul decolării, iar, uneori, mult timp după aceea. Locuiau la Edgartown, în statul Massachusetts, dar evadau cu regularitate în lungi plimbări prin lumea întreagă. Vizitaseră toate continentele în afară de Antarctica. Dar, fiindcă începuseră să îmbătrânească, această escapadă la Paris era și ultima lor călătorie.

Mai departe cu trei rânduri de scaune de soții Brooks, Larkyn Dwyer, cu chipul lipit de hublou, nu-și revenea din visare. Plecată de dimineață din New River, Arizona, își va sărbători mâine împlinirea vârstei de unsprezece ani la picioarele Turnului Eiffel.

Așezat în primul rând de la clasa a doua, Jack O'Hara, producător de televiziune, pândea cu neîncredere schimbările de sunet ale motoarelor cu reacție. Detesta avioanele și nu le folosea niciodată când se deplasa în interiorul Statelor Unite, însă șeful lui de la canalul de televiziune ABC Sports îi ceruse să se ducă să se ocupe de transmiterea în direct a Turului Franței. Ca să-l convingă, îi oferise două bilete gratuit pentru soția lui Janet și fiica de treisprezece ani, Caitlen, care erau nebune de fericire fiindcă se duceau la Paris.

Boeingul 747 era aproape plin cu mulți americani, dar și cu francezi. La cei douăzeci și cinci de ani ai săi, Michel Breistoff era deja o vedetă a hocheiului pe gheață. Se întorcea la Roubaix, orașul său natal, după ce obținuse diploma la Harvard.

Ludovic Chamson, de unsprezece ani, revenea acasă, la Garancieres, după ce beneficiase de un schimb de elevi care îi permisese să petreacă câteva luni la Chicago. Era încântat deoarece călătorea singur. Pândea cu coada ochiului echipajul care se pregătea să servească cina. Murea de foame. La Chicago mâncase prea devreme.

La clasa întâi, se aduseseră deja aperitivele. Perechea ce asigura serviciul se dăduse peste cap ca să cadă în aceeași tură. Era zborul lor norocos; în urmă cu douăzeci de ani, s-au întâlnit și s-au îndrăgostit unul de celălalt pe aceeași cursă 800, care a devenit mascota lor.

Chiar deasupra lor, în cockpit, comandantul de bord, Ralph Kervorkian, cerea turnului de control de pe aeroportul JFK să autorizeze viteza de cinci sute șaizeci de noduri la înălțimea la care se găsea. Richard Campbell, mecanicul lui, tocmai verifica parametrii de zbor. Fiind ocupați cu treburile lor, cei doi nu apucară să-și desfacă centurile de siguranță. Deși fusese stabilită pentru ora șapte seara, decolarea s-a efectuat abia la ora opt și două minute, din cauza aglomerației pistelor. Pasagerii au așteptat cuminți la poarta 27 de pe aeroport ca să fie chemați.

Boeingul 747 sosise de la Atena tot în aceeași după-amiază, la ora cinci fără douăzeci și două de minute. Verificările de rutină întreprinse între cele două zboruri nu depistaseră nimic anormal, în afară de înlocuirea unui indicator de presiune la motorul numărul trei. Decolarea deasupra oceanului s-a desfășurat fără cea mai mică problemă. Timpul era favorabil, condițiile meteo, excelente.

Era ora nouă fără unsprezece minute.

Din zborul 800 al companiei TWA rămăsese doar o mare de flăcări pe suprafața Oceanului Atlantic, unde pluteau câteva resturi amărâte în larg, spre Long Island.

Cu puține secunde în urmă, imaginea Boeingului 747 al companiei TWA dispăruse de pe ecranele radar ale turnului de control de pe aeroportul JFK. Martorii, care erau destui pe plajă în acea zi de 17 iulie, văzuseră aparatul explodând în aer. Partea din față a avionului a fost retezată de-a dreptul și s-a prăbușit în ocean ca un bolovan, cu o viteză de trei sute cincizeci de kilometri pe oră. Restul fuselajului și aripile, trase de motoarele care mai funcționau încă, își continuaseră zborul cam douăzeci și patru de nesfârșite secunde, înainte de a se scufunda la rândul lor în ocean.

Îngroziți și neputincioși, pasagerii de la clasa a doua și a treia, treziți instantaneu în întuneric, loviți aprig de vântul ce pătrundea în fuzelaj cu o viteză nemaipomenită, își trăiau ultimele clipe. Vieți ce se stingeau o dată cu dezintegrarea Boeingului 747 în momentul în care se lovea de valuri cu un șoc înspăimântător.

Pe coasta dinspre Long Island, sute de martori oculari, aflați și ei în stare de șoc, chemaseră Paza de Coastă, poliția și pompierii. Toți cei care aveau bărci se duseseră la locul catastrofei.

Elicopterele Pazei de Coastă ajunseseră extrem de repede. Dar nu reușiseră decât să survoleze zona în care s-a produs catastrofa. Se îngrozeau la gândul că trupurile sfârtecate ale celor două sute treizeci de pasageri ai Boeingului 747 zăceau pentru totdeauna la treizeci și cinci de metri adâncime pe fundul oceanului.

Capitolul I.

Soarele inuman de arzător cădea drept pe dalele mari ale esplanadei situate între partea sudică a grandioasei moschei a regelui Fahd și vechea fortăreață. La Riad, până în septembrie, temperatura nu cobora niciodată sub patruzeci și cinci de grade la umbră. La soare, trebuie să fi fost peste cincizeci și cinci de grade…

Piața era înconjurată de niște palmieri rahitici udați la un preț exorbitant, dar nici așa nu reușeau să-i dea locului o înfățișare mai plăcută.

Rugăciunea cea mare de vineri se terminase de douăzeci de minute, dar, în ciuda căldurii înăbușitoare, credincioșii care ieșiseră din moschee nu se împrăștiaseră pe la treburile lor. Ba dimpotrivă, li se alătură o mulțime de nesaudiți – filipinezi, pakistanezi, iordanieni, yemeniți – angajați în regiune, majoritatea în muncile de jos. Adevărații saudiți, înfășurați în thaub-urile lor – niște rochii lungi de un alb imaculat – încercau din răsputeri să evite contactul nesănătos cu plebea.