Berlin zidul mortii

Capitolul I.

Soarele aflat la asfințit înveșmânta într-un roșu wagnerian colonadele masive ale Porții Brandemburgului ce marcau linia care delimita Vestul de Est.

Wolfgang Mann nu reușea să-și ia ochii de la monumentul a cărui umbră uriașă se detașa cu claritate pe pajiștile parcului Tiergarden. Impozanta arteră ce pleca de la Poarta Brandemburgului se îndrepta către Berlinul de Vest, o imensă dâră luminoasă și dreaptă.

Ceva mai la stânga, cele șaisprezece etaje ale edificiului Europa Center aveau toate luminile aprinse, cu enorma reclamă a firmei Mercedes, simbol al noii Germanii.

Cu un gest grăbit, Wolfgang Mann își șterse lacrimile care îi umpleau ochii, apoi privi neliniștit în jur. Agenții omniprezentei STASI1 urmăreau fără nici un pic de milă pe oricine ar fi fost capabil de cea mai mică trădare. Din fericire, penumbra ce domnea în observatorul circular al turnului Televiziunii Germaniei de Est îl proteja destul de bine.

Cu ochelari, cu părul alb și înfățișarea sa de iepure speriat, înfășurat cu un lung fular din lână albastră, Wolfgang Mann avea aerul unui pensionar.

Fleșa turnului urca până la două sute cincizeci de metri deasupra lui Alexander Platz, dar observatorul în care se afla Mann nu atingea decât două sute de metri înălțime. Era destul de înalt ca să poată domina cele două părți ale Berlinului. Un sistem de ceasornic făcea să se rotească într-un un cerc complet într-o oră. Pe măsură ce perspectiva Vestului se îndepărta, cei mai mulți vizitatori se deplasau de-a lungul galeriei cu ferestre uriașe: nimeni nu dorea să admire Berlinul de Est, nici berlinezii din DDR, nici turiștii veniți din alte părți.

Turnul constituia o deosebită atracție. Datorită unui fenomen de reflecție, soarele lumina geamurile turnului desenând o cruce orbitoare.

Alertate de agenții lor din Vest, autoritățile comuniste reușiseră să înlăture acest efect contrarevoluționar, căptușind ferestrele vinovate cu niște plăci mate.

Wolfgang Man examina mulțimea din jurul lui. Erau turiști străini sosiți din Vest, elevi din Est, perechi ce veniseră să admire apusul soarelui, ținându-se de mână și visând la ziua în care vor putea să treacă dincolo de Zid. Se aflau acolo și câțiva bătrânei, înfofoliți în paltoane groase. Mann se gândi că printre ei se ascundea poate și vreun agent al STASI… Poate că era chiar acest tânăr cu fața netedă ce contempla cu atenție cele treizeci și șapte de etaje ale hotelului Stadt Berlin, mândria Berlinului de Est…

Soarele dispăru brusc, iar coloanele Porții Brandemburgului fură acoperite de întuneric. Nu se mai vedeau decât cele două șiruri de lumini violente ce punctau laturile monstruosului Zid, Die Mauer. De o parte și de cealaltă a Porții Brandemburgului, Wolfgang Mann distingea cu claritate reflectoarele puternice, foișoarele de pază, linia de obstacole antitanc, ce borda drumul, zidurile înalte, protejate de sârmă ghimpată. Sinistrul zid străbătea în zigzag Berlinul-de la nord la sud, ermetic și mortal. Trecuse mult timp de când unii mai curajoși putuseră să-l sară cu îndrăzneală și un pic de noroc. Washingtonul vindea grâu Moscovei, Nixon era primit la Beijing, dar Zidul se fortifica pe zi ce trece, devenind din ce în ce mai inexpugnabil.

Crucile modeste de lemn ridicate de-a lungul său pe latura vestică erau singurele mărturii oriunde un om dornic de libertate căzuse ciuruit de gloanțele celor din Vopos2…

Wolfgang Mann era fascinat de luminile orbitoare ale Zidului. Nu îndrăznise să se apropie de el de când sosise în Berlin. Poliția Secretă avea oameni pretutindeni, care patrulau fără odihnă în zona de două sute de metri lățime, de-a lungul Zidului, oprindu-i și interogându-i pe toți cei care se apropiau.

De la începutul lungii și periculoasei sale călătorii, el visase la Berlin, orașul său natal, convins că Zidul nu putea fi chiar așa de redutabil. Acum însă, în fața acestui perete glacial și inuman, simțea nevoia să plângă. Berlinul pe care dorise din tot sufletul său să-l revadă nu mai era decât o capcană mortală și fără scăpare. Nici nu mai putea da înapoi. Era un miracol chiar faptul că ajunsese până acolo. Dacă ofițerul de la frontiera cu Polonia nu ar fi fost beat, acum ar fi fost deja arestat.

Un bărbat cu chipul înroșit îl îmbrânci, iar el se dădu înapoi speriat. Nu dorea să atragă atenția. Era imprudent să zăbovească acolo prea mult. Căută din ochi pe aceea în care își pusese toate speranțele. Ea dispăruse, înghițită de mulțime. Se gândi că mai trebuie să reziste cel puțin trei zile. Dacă totul decurgea cu bine… Dacă nu, nu-i mai rămânea decât să se predea. Sau să se sinucidă.

Prefera cea de a doua soluție.

Noaptea se instalase cu totul. Wolfgang Mann mai contemplă câteva secunde luminile Berlinului de Vest, apoi făcu cale întoarsă.

Pe culoarul către ascensor, își văzu chipul reflectat într-o oglindă. Era imaginea unui bătrân puțin gârbovit, mic și firav. Se flăsă luat de mulțime înspre lift.

Pipăia cu degetele monedele care îi mai rămăseseră în fundul buzunarului. Cheltuise'trei mărci ca să se urce în turn. De cele șapte mărci care îi mai rămăseseră, abia putea să-și astâmpere foamea timp de două zile.

În holul de la parter, se opri nițel neștiind încotro să se îndrepte. Vântul rece îl pătrunsese până la oase. Era periculos pentru un ins urmărit să stea în locurile publice. Singurul act de identitate pe care îl avea era o dovadă de sejur la centrul societic din Baikokour…

Din nou începu să caute în minte o persoană cunoscută, la care ar fi putut să se refugieze. Avusese la el două adrese. Găsise însă terenuri virane. Cu douăzeci și șapte de ani în urmă, când părăsise Berlinul, văzuse „Unter den Linden” arzând în flăcările albe ale obuzelor cu fosfor, și pe rușii care săpau tranșee pe Alexander Platz. Berlinul nu era decât un morman de ruine.