Bin Laden haituit

Capitolul I.

Arif Jamal își șterse fața asudată. Deși micuța lui Suzuki Mehran era staționată la umbra copacilor de acacia pe Municipal Road, cu toate geamurile deschise, înăuntru era un adevărat cuptor. Soarele bătea direct pe tabla plafonului și nu era nici o adiere de vânt. Arif Jamal se aplecă puțin ca să-și dezlipească de spătarul scaunului cămașa udă de transpirație. Ar fi dat orice ca să poată trage o fugă până la Melody Market ca să-și cumpere o Coca de la gheață.

Dar nu putea să se miște din loc. Pentru a nu știu câta oară privirea se opri asupra clădirii imense și plate de culoarea ceramicii de Sienna cu deschizături ciudate ca niște supozitoare, acoperite cu grilaje albe și se opri asupra ușii ce se deschidea spre o platformă inundată de soare. „Moscheea Roșie”, denumită astfel din cauza culorii zidurilor, era cea mai cunoscută din Islamabad. De câteva luni, de aici plecau practic toate manifestațiile antiamericane și anti-Musharraf, alimentate de predicile înflăcărate ale imamului său, mollahul Abdullah. În afara activităților de la moschee, acesta conducea și madrasa1 Faridiya, cea mai mare din Islamabad, situată foarte aproape de marea moschee cu patru minarete Shah Faisal, la poalele colinelor Margalla, ce mărgineau nordul capitalei Pakistanului. Adevărat creuzet fundamentalist, adăpostea numai copii care învățau Coranul pe de rost legănându-se ca niște păpuși stricate. Mulți dintre „elevii” săi veneau din toate colțurile lumii ca să se formeze în spiritul Jihadului, Războiul sfânt, fie în Afganistan, fie în Kashmir. Practic, în fiecare clasa exista un calendar al mișcării extremiste Jaish-e-Mohammad care și-a jurat să-i alunge pe indieni din Kashmir. La asfințit, elevii mai mari se inițiau în artele marțiale în pădurile din jurul școlii.

Se vedea că talibanii erau la fel de derutați, iar voluntarii se orientau de-acum către Kashmir, unde IȘI2 îi infiltra în cea mai mare taină. În ciuda protestelor președintelui pakistanez, Pervez Musharraf, care îi asigurase pe americani că trecuse prin ciur serviciile și elementele cele mai extremiste, nu se schimbase absolut nimic. Șeful cel nou, generalul Esau El Haq, nu reușea să-și controleze subalternii.

Majoritatea agenților din ISI erau în continuare admiratori înfocați ai talibanilor, ai lui Bin Laden și ai combatanților din rețeaua Al-Qaida. Fiind goniți din Afganistan de bombardamentele americanilor, numeroși membri ai rețelei Al-Qaida s-au refugiat în această madrasa în care mollahul Abdullah îi recicla pentru Jihadul din Kashmir.

Această provincie situată în nord-est, a cărei populație este în proporție de nouăzeci la sută musulmană, a fost împărțită în jumătate, printr-o glumă a Națiunilor Unite, între cele două țări dușmane, în 1965, după cel de-al doilea război indo-pakistanez. Or, acest lucru ducea în mod sigur la un război de cel puțin o sută de ani. Această împărțire absurdă a declanșat furia neîncetată a pakistanezilor, pentru care Kashmirul a devenit un soi de Alsacie și Lorrenă, adică o cauză națională sfântă. Dar și un veșnic spin în călcâiul generalului-președinte Musharraf, care se afla între americanii ce îi cereau să-i alunge pe mujahedinii raliați la Al-Qaida, opinia publică și armata, care în fond îi susținea. În Pakistan și alții ca el mai fuseseră alungați de la putere și spânzurați chiar pentru mai puțin.

În clipa în care Arif Jamal își punea batista în buzunar, ușa Moscheii Roșii se deschise, iar în cadrul ei apăru un bărbat în charouar-camiz3.

Și cu un turban maro pe cap. Era mollahul Abdullah, imamul Moscheii Roșii.

Începu să străbată esplanada cu pași lenți, îndreptându-se către o străduță înfundată. Acolo era locuința lui, o casă modestă din chirpici pe care o împărțea cu cele trei soții și cei doi fii. Chiar în față era parcat un vehicul 4x4 alb înmatriculat la Peshawar, care venise cu o seară înainte.

Arif Jamal îl urmări cu privirea pe mollahul Abdullah, vesel că se putea mișca în sfârșit. Dacă informațiile „sponsorilor” lui erau exacte, mollahul Abdullah va pleca foarte curând într-o călătorie, oficial la Peshawar, invitat de conducătorul unei școli coranice. Însă, în realitate, se ducea mai departe, în zonele tribale din nord-vest, unde guvernul pakistanez nu prea avea autoritate; sau mai probabil, în Afganistan.

Arif Jamal era așadar plătit ca să-l urmărească pas cu pas. Asta și făcea de vreo câteva zile fără să aibă probleme. Mollahul Abdullah își împărțea viața între casă, școală și moschee, ducându-se foarte devreme la școală și întorcându-se pe la zece la moschee cu mașina unuia dintre băieți. Așa făcuse și în această dimineață. Arif Jamal tocmai se întreba unde să-și parcheze mașina ca să fie sigur că poate să urmărească vehiculul 4x4 cu care se deplasa mollahul Abdullah, iar, când acesta dădu înapoi ca să se angajeze pe Municipal Road, zări în oglinda retrovizoare o Toyota albă murdară și cu tabla îndoită. Aceasta se opri exact în spatele lui. Din ea coborî un tânăr ras în cap și strigă la el. Mollahul Abdullah se opri în mijlocul esplanadei și se întoarse ca să vadă cine îl striga.

Din Toyota coborî alt tânăr cu un Kalașnikov în mână. Liniștit, acesta duse arma la umăr și trase o rafală asupra mollahului care stătea nemișcat. Fiind nimerit în coapsă, acesta se prăbuși ca un bolovan la pământ. Zgomotul împușcăturilor sperie un stol de mierle care zburară imediat din eucalipții care împrejmuiau moscheea. Îngrozit, Arif Jamal se făcu mic pe scaunul său. Din Toyota, coborî al treilea tânăr, înarmat și el cu un AK 47 care supraveghea împrejurimile moscheii, gata să acționeze. Rarii trecători de pe Municipal Road părură să nu observe incidentul, dar nici pe Arif Jamal ghemuit la volan. Ținându-și răsuflarea, urmăritorul îndrăzni să arunce o privire pe esplanadă. Bărbatul care îl împușcase pe mollah se apropie de corpul întins pe jos. Turbanul acestuia se rostogolise, iar el nu mai mișca. Veșmintele erau îmbibate cu sânge. Ajuns lângă el, ucigașul îndreptă spre sol țeava Kalașnikovului și trase de aproape o rafală în cap. Acesta explodă ca un pepene prea copt, împrăștiind așchii de oase, materie cervicală și păr într-o baltă mare de sânge. Arif Jamal avea senzația că înghite vată. Asistase la o execuție pregătită cu mult sânge rece. Dacă ucigașii îl vedeau, îl eliminau și pe el. În astfel de treburi nu trebuia să existe martori. Cu un nod în gât, îl văzu în oglinda retrovizoare pe asasinul care se îndrepta liniștit spre Toyota. Se ghemui și mai mult în scaun, auzi portierele trântindu-se, iar după câteva clipe, mașina trecu pe lângă el, îndreptându-se către Shahrah-e-Kashmir Road. Se simțea atât de ușurat, încât era cât pe ce să se scape în pantaloni. Reținuse numărul mașinii ucigașilor: K 3031. Îl notă imediat de frică să nu-l uite, apoi coborî și se alătură grupului de curioși care începură să se adune în jurul cadavrului mollahului Abdullah.