Comoara lui Saddam

Vol. 1

Prolog.

Cele trei semiremorci ajunseră la podul Al-Ahrar și virară apoi la stânga pe strada Rachid, urmate de două camioane cu prelată și precedate de un 4x4 Toyota Land Cruiser fără numere de înmatriculare. Micul convoi parcurse aproximativ două sute de metri și încetini înainte de a se opri în fața unei clădiri impozante a Băncii Centrale Irakiene, pe trotuarul stâng al străzii. Acesta era barat pe cealaltă parte de bărbați în uniforme negre, membri ai Fedainilor lui Saddam, miliția privată a unuia dintre cei doi fii ai dictatorului, Udai Hussein.

Precauție inutilă. De săptămâni, teama de bombardamentele americane golea străzile Bagdadului imediat ce se lăsa seara.

O atmosferă apăsătoare strivea orașul. Locuitorii Bagdadului își țineau respirația, prinși în vârtejul ciclonului. Departe, în sud, armata americană era masată la frontiera cu Kuweitul, pregătită să atace cu o formidabilă armada. Alte unități americane se pregăteau să atace capitala, pornind din Kurdistanul irakian și totuși nimic nu se petrecea la acest sfârșit de martie 2003. Nici un avion pe cerul albastru imaculat al Bagdadului, nici o împușcătură, puțini militari pe străzi, ca și cum războiul nu fusese decât o abstracție îndepărtată. Desigur, fanfaronada cotidiană de la televizor, ziarele și radioul oficial alimentau populația cu comunicate grandilocvente și triumfaliste. Saddam Hussein însuși proclama că războiul iminent avea să fie „Mama tuturor bătăliilor” și că trupele americane, dacă îndrăzneau să se aventureze pe pământul sacru al Irakului, vor fi înecate în sânge. Doar că locuitorii Bagdadului nu vedeau nici un avion irakian pe cer iar rapacitatea sporită a tuturor susținătorilor regimului – baasiști, membri ai serviciilor de informații, funcționari – avea un miros de sfârșit de mandat.

Aici, puțină lumea dorea să se bată pentru Saddam Hussein și cu atât mai puțini doreau să îi primească pe americani cu brațele deschise. Astfel, ascunși acasă, așteptau și încercau să afle ce se petrece de la radiourile străine. Nimeni nu se aventura, după căderea nopții, pe străzile din centru, patrulate de oameni ai Mukhabarat – serviciul de informații – și de polițiști speriați și lacomi.

Abia se opri și al treilea camion în curtea mare a Băncii Centrale că oamenii în negru ai lui Udai Hussein închiseră porțile metalice grele ce dădeau spre strada Rachid. Abia se făcuse patru dimineața și doar câteva ferestre erau luminate la ultimul etaj al băncii. Fedainii lui Saddam coborâră din vehicule și intrară încolonați în bancă printr-o ușă laterală care ducea la subsolul clădirii. Conduși de un bărbat ce coborâse dintr-o Toyota neagră, îmbrăcat în negru și el. Un adevărat munte de om: Talal El-Hani, șeful Fedainilor lui Saddam, care purta o eșarfă maro groasă peste uniformă, căci era încă rece în Bagdad și plouase în urmă cu două zile.

După ce dădu ordinele, se îndreptă spre lift. Culoarele de la etajul al șaselea erau pline de oameni în negru. Talal El-Hani intră într-un imens birou, cel al guvernatorului Băncii Centrale, Issam Rashid Al-Huwaysh. Prin ferestrele mari se vedea, de cealaltă parte a fluviului Tigru, hotelul Mansour, luminat strălucitor, pentru a semnala eventualelor bombardiere americane prezența jurnaliștilor străini care se împărțeau între hotelurile Palestina, Rachid și acest stabiliment. Ei, care credeau în precizia „bombelor inteligente”, nu se temeau de bombardamente.

Directorul Băncii Centrale veni imediat să se încline respectuos în fața lui Talal El-Hani, urmat de un mustăcios burtos, Ikmat Ibrahim Azzawi, ministrul de Finanțe. Toți erau la costum și cravată. Talal El-Hani îi lăsă imediat pentru a se alătura unui bărbat bondoc cu umeri largi și păr sur, butucănos, sprâncenele și mustața foarte stufoase, îmbrăcat într-un pulover oliv și o vestă maro cu revere de catifea: Abu Mustafa Adib, directorul de cabinet al lui Udai Hussein.

Cei doi bărbați și-au strâns îndelung mâinile, iar Talal El-Hani întrebă imediat:

— Ceva nou?

— Nu, răspunse directorul de cabinet al lui Udai Hussein. Nici o activitate în sud, dar cu siguranță vor trece foarte curând frontiera.

Servil și prudent, Talal El-Hani protestă imediat:

— Drumul este lung de la Bassra la Bagdad.

Abu Mustafa Adib îi aruncă o privire ironică și descurajată în același timp.

— Vor ajunge la Bagdad în două sau trei săptămâni. Nu mai avem aviație, nici elicoptere de asalt iar tancurile noastre T.72 nu fac față tancurilor Abrams americane.

— Generalul Izzak Ibrahim este plecat acolo, se pare, insistă Talal El-Hani. Este un om remarcabil.

Numărul 2 al regimului, directorul Consiliului Revoluției, mereu în uniformă și cu beretă neagră, alură de anglo-saxon cu mustața și părul roșcate, ochii albaștri. Slab scândură din cauza unei leucemii avansate.

— Este un om de valoare, recunoscu Abu Mustafa Adib, dar nu va putea face miracole. Nu văd cum am putea noi să-i împiedicăm pe americani să ajungă la Bagdad, dar nu va fi ultima luptă. Trebuie să ne pregătim și de aceea te afli aici în seara aceasta.

Orice irakian care ar fi ținut acest discurs în public ar fi fost împușcat pe loc sau trimis în închisoarea de la Abu Ghraib. Doar în primul cerc al puterii puteai vorbi liber.

Abu Mustafa Adib se uită la ceas.

— Trebuie să plecați într-o oră.

— Se va rezolva, afirmă Talal El-Hani.