Cosmar în Columbia

Capitolul l.

Felipe Ocampo parcurse doar în zece secunde cei o sută șaizeci de metri care despărțeau de sol cele ptruzeci și opt de etaje ale turnului Colpatria, considerat cea mai înaltă clădire din Bogota. Trupul se strivi de trotuarul estic al arterei „Septima”, unul dintre cele mai animate bulevarde din capitala columbiană. Și rămase nemișcat în mijlocul unei bălți de sânge. Căderea iui fusese privită cu aviditate de un bărbat cu fața grăsulie, cu o șuviță pe frunte în stilul lui Hițler și o bărbie proeminentă. Instalat pe bancheta din spate a unui Chevrolet Blazer de culoare albă, cu geamuri fumurii, oprit la câțiva metri mai departe la colțul Străzii 25, nu pierduse nimic din această prăbușire vertiginoasă. Pedro Garcia Velasquez izbucni într-un hohot de râs. Iar ochii duși în fundul capului fură luminați de o sclipire veselă. Fereastra de la care căzuse Felipe Ocampo se închise imediat. Zgomotul circulației acoperise urletele, așa că nimeni nu observase căderea.

— Muy bien! Murmură el.

Curioșii se uitară în sus, încercând să descopere de la ce etaj se aruncase sinucigașul. Dar nu văzură decât imensa fațadă. Albă a turnului Colpatria și nici o fereastră deschisă. Câțiva trecători se adunară în jurul cadavrului. Unii șoferi își lăsară mașinile chiar în mijlocul bulevardului, provocând un ambuteiaj îngrozitor. Nimeni nu dădu atenție Chevroletului alb ale cărui geamuri fumurii ascundeau pasagerii dinăuntru și nici vehiculelor care îl încadrau.

O tânără cu părul negru și cu o coadă care îi ajungea până la mijloc ședea în mașină alături de Pedro Garcia Velasquez și izbucni în plâns, acoperindu-și fața cu mâinile, iar umerii erau zguduiți de spasme. Fața grăsulie a vecinului ei se încorda dintr-o dată de o furie oarbă. O apucă violent de coadă, îi trase capul pe spate și o forță să se uite la corpul strivit care zăcea pe asfalt; din răni începură să se prelingă către rigolă firișoare fine de sânge.

— Uită-te la acest cara/o, – care a crezut că poate să ți-o tragă…

Melinda Avila nu răspunse, ci închise ochii ca să nu vadă această scenă oribilă. Ieșit din minți, Pedro Garcia Velasquez îi trase un cot între coaste care îi tăie respirația.

— Uită-te. Cochina, 2 uită-te! Acum nu o să mai reguleze pe nimeni… Poponarul naibii, nemernic împuțit.

— N-am făcut nimic cu el, spuse ea pe un ton neutru.

Pedro Garcia Velasquez, născut într-o cocioabă în mijlocul sărăcimii din Aranjuez, una dintre mahalalele de pe colinele care înconjurau Medellinul, ura oligarhia și tineretul bine crescut și instruit. Ca să supraviețuiască, la paisprezece ani fura pietrele de pe morminte și le vindea cioplitorilor în marmură mai puțin scrupulos! La șaisprezece ani, comisese prima crimă, înjunghiind un șofer care nu îl lăsase să-i fure mașina… Pedro sărbătorise această faptă cumpărându-și un televizor și oferindu-și cea mai frumoasă târfă din cartier. Deși mai comisese-multe crime de atunci încoace, descoperise-totuși câți bani pulea să scoată din traficul cu cocaină… Era suficient să-se ducă să ia pasta din Peru sau din Bolivia și să o transforme în clorhidrat de cocaină, apoi să o expedieze în Mexic sau în Statele Unite…

Firește că existau și riscuri. Mai întâi, concurența feroce, urmată de poliția columbiană și de DEA 3 americană. Ca să reușească, Pedro se hotărâse să aplice un principiu cât se poate de simplu: Plomo o plata, adică „ori plumb, ori bani. Cumpăra concurenții, polițiștii, soldații, judecătorii, vameșii, cărăușii. Cei care nu se lăsau corupți erau uciși. La început, Pedro nii ezitase să omoare chiar cu mâna lui. Nici măcar nu-și mai amintea câți oameni a omorât. Exact ca un măcelar care nu mai știe numărul porcilor sacrificați. O făcea mecanic, ca și cum s-ar bărbieri, însă. De la ascensiunea fulgerătoare, avea sute de si-carios” care îl ascultau orbește. El nu se deplasa decât pentru a-și regla conturile personale. Ca și acest Felipe Ocampo, care

1. Dobitoc.

2. Nerușinată.

3. Drug Enforcement Administration.

4. Ucigași.

Își permisese să-i agate amanta oficială, în acest caz. Ținuse morțiș să asiste la moartea acestuia. Și mai ales, să fie de față și nerușinata asta de Melinda, ca altă- dată să-și pună pofta In cui. _Tânăra suspina încetișor cu bărbia în piept.

În urmă cu o oră, când- Pedro apăruse acasă la ea fără să o anunțe, Melinda rămăsese uimită. Traficantul își petrecea cea mai mare parte din timp la Medellin, orașul „lui”, și în Magdalena Medio unde își avea moșia și bazele secrete. Venea destul de rar în Bogota, unde era-grosul afacerilor, dar o anunța. De data asta pretextase că venise cu afaceri pe negândite, ca să explice vizita neașteptată. Se purtase foarte frumos cu ea, propunându-i doar să facă o plimbare prin oraș. Apoi, oprise mașina în fața clădirii Colpatria și îi spusese:

— Draga mea, uită-te bine la ferestrele biroului meu de la etajul 48.

Una dintre ele era deschisă, iar tânăra zărise silueta unui bărbat care se zbătea cu disperare în mâinile altor trei oameni care îl împingeau în gol. Îl recunoscuse pe Felipe Ocampo.

Pedro Garcia Velasquez scoase din buzunar un teanc enorm cu hârtii de o sută de dolari, scoase cinci și i le dădu bărbatului de lângă șofer.

— Du-te și dă-i banii lui Arbolito și spune-i că sunt foarte mulțumit de ei. Estaba muy bien…

— Con mucho gusto, senor Pedro, zise garda de corp cu voce gâtuită de emoție.

Luă banii și coborî trântind portiera în urma lui. Blazerul era blindat tot, inclusiv podeaua. Chiar și roțile aveau apărători împotriva gloanțelor. Geamurile erau groase de cinci centimetri, iar peste tot erau ascunzători pentru arme.