Executie la Rio

(Samba pentru SAS)

Capitolul I.

Samba Langustelor avea un ritm îndrăcit. Deodată muzica se opri brusc și predicatorul continuă cu vocea lui mieroasă: „Rugați-vă, fraților. Spălați-vă sufletul de păcate așa cum vă spălați cămașa. Astăzi este Sărbătoarea Sufletelor, sărbătoarea celor neprihăniți. Nu trebuie să facem nici o faptă rea până când soarele nu va răsări din nou…”

Apoi un cor intona o veche melodie religioasă.

Cu urechea lipită de tranzistor, un negru mare și deșelat asculta emisiunea transmisă de Radio-Guanabara, legănându-se în ritmul cântecului religios. În spatele lui, de-a lungul cartierului Morro Babylonia, se întindea un șir lung de oameni.

Singuri sau în grupuri mici, negrii coborau din favellas

1 cu o lumânare aprinsă în mână. Ai fi zis că ai în față un vierme lucitor cu nenumărate tentacule, șerpuind pe cărările din coasta munților Morros.

Noaptea cădea cu brutalitate peste Rio de Janeiro, așa cum se întâmpla totdeauna la tropice. Building-urile moderne care mărgineau oceanul de la Copacabana până la Flamingo își aprinseseră luminile. În maghernițele agățate de flancurile munților, asemenea unor abcese monstruoase, câteva lămpi cu petrol pâlpâiau parcă cu sfială. Casele bogaților! Nu există oraș în lume unde luxul și mizeria să se înlănțuie mai strâns ca la Rio. Brazilienii au clădit imobile moderne pe terenul neted, lăsând pantele munților în stăpânirea junglei și a săracilor.

Chiar în centrul orașului, e destul să ridici capul ca să dai de o favella, bidonvil tropical: fără apă, fără electricitate, o încăpere pentru zece suflete, unul din locurile cu cea mai mare mortalitate din lume și unde găsești cei mai buni dansatori de samba din Brazilia.

În seara aceea negrii coborau fără să danseze spre trotuarele din mozaic ale orașului bogaților. Își purtau cu gravitate lumânarea de zece cruzeiros cumpărată pe credit. De Sărbătoarea Sufletelor, care pica în prima zi de luni din mai, toți cei care aveau posibilități trebuiau să-și cinstească morții, ducând o lumânare la altarele improvizate răspândite în tot orașul.

Unul dintre ele se găsea chiar la capătul tunelului care lega Copacabana de Botafogo. cartierul central din Rio de Janeiro. Sute de flăcări mici ardeau deja deasupra unei plăci unde puteai citi că cele o sută șaisprezece familii de nevoiași, care locuiseră în acel loc înainte de construirea tunelului, fuseseră mutate în superbe HLM-uri2 oferite de guvernatorul Lacerda. Placa nu spunea însă nimic despre miile de familii care nu avuseseră norocul să-și aibă domiciliul pe locul unui viitor tunel.

O mulțime tăcută se uita cum ardeau lumânările, îngenunchiați sau în picioare, oamenii se rugau.

Deodată, toate clopotele bisericilor din Rio începură să bată, cu dangătul lor firav sau puternic, acoperind zgomotul circulației.

O negresă bătrână, care se întorcea de la lucru, legănându-și capul în ritmul clopotelor, se opri deodată locului zăpăcită de spaimă. La vreo zece metri de altarul pe care ardeau lumânările. pe Avenida Juliano Moreira. patru lumânări încadrau un corp întins pe șosea. După toate aparențele, nu toată lumea urmase sfintele povețe din acea zi de cinstire a celor dispăruți, căci nenorocitul purta în spate urmele unei morți violente: două găuri de gloanțe de calibru mare.

Negresa își făcu repede semnul crucii, mormăi o rugăciune și o rupse la fugă.

Automobiliștii ocoleau cu respect corpul, iar trecătorii îl priveau cu teamă. Dar puțini se opreau. În Brazilia există o practică curentă: În caz de accident sau moarte violentă, cadavrul este lăsat acolo unde se găsește, așteptând ca familia să-l ceară. Ca această lăsare în părăsire să fie înconjurată de respect, se fixează direct pe sol patru lumânări, atât pentru a-i semnala prezența, cât și pentru a se aduce un omagiu mortului.

De aceea, negrii din Morro Babylonia, care văzuseră primii cadavrul, nu ezitaseră. Fără să meargă până la altar, ei își – așezaseră lumânările pe asfaltul încă fierbinte. În jurul corpului, înainte de a se duce să se reculeagă. Acest element nou intervenit în programul lor chiar le bucurase inima. Pietatea nu îi împiedicase însă să remarce că mortul purta un costum costisitor, de culoare gri, o cămașă imaculată și pantofi negri, din piele fină. Firește, costumul era deteriorat de pata mare de sânge care se întindea pe spatele omului. Dar, era totuși foarte reconfortant să-ți spui că cineva poate fi atât de bine îmbrăcat și să moară în stradă ca un amărât de la maghernițe.

O mașină a poliției opri lângă cadavru. Cei doi polițiști cu șapcă își făcură semnul crucii și întoarseră corpul ca să-i vadă fața. Omul zăcea perpendicular pe direcția trotuarului și probabil că fusese împușcat din spate în timp ce traversa.

Arăta de vreo patruzeci de ani, era blond și purta un inel cu blazon pe inelarul de la mâna stângă. Avea ochii deschiși și nici măcar nu părea mirat.

Unul din polițiști îl scotoci în buzunare. Scoase mai întâi un portofel și talonul unui bilet de avion dus-întors pe ruta Zurich-Rio de Janeiro cu Scandinavian Airlines System. Omul sosise la Rio chiar în dimineața aceea. Nu-și rezervase loc pentru întoarcere. Polițistul găsi în buzunarul hainei un pașaport american pe numele prințului Malko Linge, născut la Viena. Fotografia corespundea și documentul părea autentic. Un singur lucru nu era în regulă: pistolul negru, scurt și plat care forma o umflătură pe pântecul mortului. Arma era încărcată și avea glonț pe țeavă.

În sfârșit, polițistul brazilian scoase din buzunarul pantalonilor un teanc mare de bancnote de cinci mii de cruzeiros. Ezită o clipă, apoi așeză banii în portofel. Pentru orice eventualitate, îi întrebă pe cei din jur:

— A văzut careva ceva?