Intoarcere la Shangri-La

Capitolul I.

Ghemuit pe rambleul înierbat de la marginea drumului, la intrarea în satul Ban Thasi, cu rucsacul pus alături, Xai Vang pândea șoseaua nr. 41 care ducea la Phonsavan. De la tabăra lui din junglă, de lângă râul Nam Xan, mersese o parte din noapte pe poteci abrupte ca să ajungă la această panglică de asfalt găurită ca o pătură veche mâncată de molii. Rețeaua rutieră din Laos se limita la câteva șosele mari abia întreținute, șoseaua nr. 13 și nr. 7, care legau Luang Prabang, Vientiane și Phonsavan. Restul era abandonat, din lipsă de bani.

Xai Vang ciuli urechea, auzind un zgomot de motocicletă și pândi ieșirea din viraj, aflată în dreptul primelor case din Ban Thasi. O motocicletă mică apăru, rulând cu viteză mică, iar tânărul meo se ridică cu inima bătând puternic.

Era cu siguranță cel care venea după el să îl ducă la Phonsavan.

De trei zile aștepta, ascuns în junglă, nu departe de șosea, prima zi cu lună nouă, data întâlnirii.

Motocicleta se apropia, condusă de un bărbat cu șapcă din pânză, încotoșmănat cu un fel de canadiană verzuie. Pe aceste platouri înalte, era frig în decembrie. Xai Vang simți deodată cum i se accelerează pulsul: necunoscutul de pe motocicletă avea un Kalașnikov pe umăr! Ori, doar milițienii comuniști din milițiile de autoapărare aveau dreptul să poarte armă. Nu era, deci, omul pe care îl aștepta.

Cu picioarele tremurând, rămase pe loc, cu privirea în pământ. Mai ales, nu trebuia să atragă atenția. Motocicleta trecu pe lângă el fără să încetinească, în Laos, oamenii se deplasau deseori pe jos, deci prezența lui nu avea nimic excepțional. Deodată, își dădu seama că zgomotul motocicletei se atenuase brusc.

Xai Vang privi scurt spre motocicletă și pulsul îi sări până la cer: motociclistul tocmai oprise și întorcea, venind spre el! Tânărul meo își impuse să nu se miște. Nici nu-și înălță capul, așteptând ca bărbatul să oprească în fața lui și să îl interpeleze.

— De unde vii? Îl întrebă milițianul. Nu te cunosc.

Milițienii comuniști de autoapărare a satelor supravegheau totul, atenți să depisteze partizanii grupurilor de combatanți meo1 anticomuniști, care, ascunși în jungla deasă a acestei țări foarte puțin populate, țineau încă piept regimului Pathet Lao2, aflat în funcție din 19753. Aproximativ cinci sute de mii de meo trăiau liberi, adesea amestecați cu laoțieni de alte etnii, ceea ce le permitea luptătorilor din rezistență să obțină un mic sprijin logistic.

— Merg la Phonsavan, murmură Xai Vang. M-am oprit fiindcă eram obosit.

— Din ce sat vii?

— Ban Mok.

— Ai acte?

Fiecare laoțian trebuia să posede o carte de identitate în care se menționa etnia. Bineînțeles, născut și crescut în clandestinitate, Xai Vang nu avea așa ceva. În fața tăcerii lui, milițianul își așeză motocicleta pe cric și apucă cureaua Kalașnikovului, pentru a lua arma. Xai Vang tremura din toate încheieturile. Milițianul, sub amenințarea armei, urma să-l ducă în satul vecin. Și când se va descoperi cine este, va fi, în cel mai bun caz, trimis într-o tabără de reeducare, de unde rareori se ieșea viu. Dintr-o singură mișcare, el băgă mâna sub cămașă și apucă mânerul din corn al pumnalului ascuțit ca o lamă de ras pe care îl purta întotdeauna la el.

În junglă, era un tovarăș indispensabil.

Când văzu țâșnind lama strălucitoare și curbată, milițianul făcu o săritură înapoi, încercând cu disperare să își treacă pe deasupra capului cureaua Kalașnikovului. Aproape reușise când Xai Vang îi înfipse pumnalul în abdomen, cu toată forța. Apoi, cu o mișcare puternică din încheietură, ridică în sus lama înfiptă până-n plăsele, spintecându-l pe milițian în două, ca pe un iepure. După aceea, se dădu înapoi, cu pumnalul în poziție orizontală. Ținându-se cu amândouă mâinile de pântece, milițianul se clătina, cu gura deschisă și trăsăturile crispate de durere.

Xai Vang apucă de capătul țevii Kalașnikovului pe care milițianul îl purta pe după gât și trase puternic spre el, făcându-l pe rănit să cadă în șanț. Apoi sări peste el și, dintr-o singură mișcare, îi tăie gâtul de la o ureche la cealaltă. Se ridică, cu mâinile pline de sânge. Avea impresia că omorâse un animal, nu o ființă umană. Privi în jurul lui: șoseaua era în continuare pustie.

Alergă la motocicletă, îi ridică cricul și o aruncă în șanț, lângă cadavrul posesorului ei. Cu creierul terci, ezita asupra a ceea ce urma să facă. Dacă rata întâlnirea, nu mai avea decât să se întoarcă în junglă. Era tentant. În plus, Kalașnikovul era un bun prețios. Doar că era în misiune.

Trebuia să ajungă la Phonsavan, iar de acolo în Thailanda cu prețioasele documente pe care le transporta. Așa cum îi ordonase, prin telefonul via satelit, omul pe care îl respecta cel mai mult în lume, generalul Teng Thao, șeful militar al etnicilor meo, cel care de treizeci de ani îi condusese la luptă împotriva nord-vietnamezilor și a membrilor Pathet Lao, cu șanse variabile. Dar, în ciuda tuturor, era în continuare șeful lor. Chiar dacă locuia la mii de kilometri de Laos, în California.

În timp ce Xai Vang se gândea, o turmă de porci negri pitici, scăpată dintr-o fermă apropiată, apăru din mărăcini și, atrasă de mirosul de sânge, intră în șanț, în jurul cadavrului bărbatului pe care tocmai îl omorâse.

Xai Vang rămase pe loc, cu pulsul atingând 200. Trebuia să-l aștepte pe bărbatul cu care avea întâlnire. Oricare ar fi fost riscurile. Cu privirea lipită de ieșirea din sat, rămase pe loc, nemișcat ca o statuie.

În cele din urmă, o jumătate de oră mai târziu, apăru o motocicletă, condusă de un bărbat tânăr, mustăcios, mai slab și mai scund decât Xai Vang. Necunoscutul pronunță doar:

— Xai Vang?

— Da.