Lovitura de stat în Yemen

Capitolul I.

Pe o pubelă în jurul căreia roiau muștele, stătea în echilibru o pisică neagră, fără coadă. Oleg Kopecki întoarse capul și se opri în dreptul unei pasarele aflate deasupra canalului ce separa Ring Road în două. Era un canal de evacuare adânc de mai mult de doi metri, ce nu mai era utilizat. Rămânea însă o capcană ideală pentru automobiliștii neatenți la volan.

Un panou fixat alături de pasarelă indica „Al Ghaledi Group” și o săgeată arăta către cealaltă parte a drumului, unde se ridica o clădire modernă, de patru etaje.

Magazinele de la parter erau prevăzute cu obloane din fier.

Oleg Kopecki așteptă să se mai descongestioneze circulația. El își șterse fruntea cu o batistă imensă cu carouri. Soarele ardea încă și cascheta din pânză albă nu reușea să-l protejeze. Își lăsase Mercedes-ul 200 de culoare cenușie în colțul străzii Zubayri, la o distanță de două sute de metri.

În mod automat, el se uită în jur. Pe trotuarul din spatele său nu se vedea decât un vânzător tolănit pe un sac cu arpacaș. Așezat în fața prăvăliei. Acesta avea obrazul stâng deformat de un ghemotoc. Iar privirea îi era îndreptată în gol. Bărbatul era rupt de lumea exterioară Mesteca frunzele visării și ale uitării de toate.

Erau frunzele de un verde crud ale arbustului qat, ce creștea cam peste tot în Sanaa, pe care oamenii le mestecau ore în șir și al căror suc le procura o senzație asemănătoare celei oferite de opiu. Era nebunia Yemenului. În fiecare amiază, ritmul vieții devenea mai lent sau se oprea definitiv. Toți mestecau frunzele qat. Oamenii deveniseră atât de dependenți de drogul acestei plante. Încât nu se puteau lipsi de el nici în timpul lucrului. Un taximetrist aflat în stare de euforie intrase cu mașina drept într-un zid, cu pasageri cu tot. O legăturică de qat putea fi procurată contra unei sume mici de bani, între cincizeci și o sută de riali. Comerțul cu acest drog era o sursă excelentă de câștig. Grija esențială a celor mai mulți funcționari în fiecare dimineață era cum să-și procure drogul zilnic.

Nimeni nu înțelegea cum de țara continua să meargă. Aproape toți yemeniții rumegau fericiți frunzele verzi. Cei mai serioși se mulțumeau să facă acest lucru numai în zilele de joi și vineri.

În vreme ce rusul îl observa, vânzătorul scoase din brâul lat o sticluță cu apă minerală și bău o înghițitură bună. Qat-ul făcea sete, așa că pe străzile din Sanaa se puteau găsi sticle cu apă Shamran. Un fel de Perrier local.

Oleg Kopecki aruncă o privire plină de dezgust către yemenit și se îndepărtă pe șosea. Circulația era acum ceva mai fluentă.

Rușii puteau fi recunoscuți de la o poștă. Purtau caschete albe, pantaloni cu mult prea largi și cămăși lipsite de eleganță, în Sanaa, erau cu miile: consilieri militari și civili, diplomați, ingineri.

Oleg Kopecki depăși un Mercedes negru cu ferestrele fumurii, ce staționa în fața unui imobil și pătrunse în holul întunecat. Imediat fu interceptat de către un soldat care-i tăie calea, cu mâna dreaptă ridicată. Asta însemna „stop”. Un al doilea soldat își făcu apariția, îi șopti primului câteva cuvinte și se îndepărtă. Amândoi erau înarmați. Câte un pistol imens se vedea vârât la cingătoare. Yemeniții nu puteau suferi tecile. Oleg Kopecki apăsă pe un buton al interfonului din stânga scărilor. Gâfâia deja.

Sanaa se afla la o altitudine de 2200 metri, iar inima lui. Învelită într-un strat gros de osânză, era pusă la grea încercare. În plus, reuniunea la care fusese chemat în grabă nu avea nimic liniștitor.

*

* *

Colonelul Mohammed Bazară avea un tic destul de enervant: clipea din ochi fără să se poată controla, dând impresia că își ascunde gândurile. De altfel chiar acesta era adevărul. Cu ochelarii de soare la ochi, cu pârul frizat cu grijă și cu gura sa senzuală, colonelul părea mai degrabă un play-boy.

El îl întâmpină pe Oleg Kopecki cu o îmbrățișare călduroasă și îl salută în rusește. Înainte de a fi numit șef în Elham El Makasi1, el urmase o școală de ofițeri în Sevastopol și făcuse mai multe călătorii în Uniunea Sovietică.

O femeie obeză cu un chip ingrat, îmbrăcată ca o cerșetoare, aduse o tavă cu cești cu ceai și apoi se retrase. Oleg Kopecki se așeză pe canapeaua ponosită, cu un suspin de ușurare. Se resimțea în urma efortului depus ca să urce pe scări patru etaje.

Sorbi nițel ceai și întrebă pe un ton ce se voia jovial:

— Spune-mi, Mohammed, de ce ai vrut să mă vezi? S-a întâmplat ceva cu proiectul nostru?

Kopecki – ofițer în KGB, aflat în Sanaa sub acoperire, în funcția de director al Postului de Expansiune Economică – nu utiliza niciodată acest „safe-huse” decât în situații ultrasecrete.

Colonelul Bazară clipi furios de mai multe ori.

— Nu, nu, nu s-a întâmplat nimic. Vreau însă ca mai întâi să-ți dau ceva.

El îi dădu sovieticului o servietă-diplomat de culoare neagră, nou-nouță. Era încă în ambalajul din plastic. O servietă superbă, marca Asprey, cu două închizători cifrate.

Oleg Kopecki o privi și întrebă repede:

— Cealaltă a fost trimisă destinatarului?

— Da.

— Înseamnă că totul este în regulă.

Ofițerul yemenit își umezi buzele cu limba Din cauza prafului și a altitudinii. În Sanaa îți era mereu sete. Cu atât mai mult dacă se mai adăuga și angoasa.

— Mă întreb dacă nu cumva am comis o imprudență. Făcu el gânditor.

Oleg Kopecki tresări.

— Cum? Întrebă el cu o voce ciudat de calmă.

Mohammed Bazară se aplecă înspre el ca și cum nu ar fi înțeles, deși erau singuri în încăpere.