Obiectiv Reagan

Capitolul I.

După ce constată că era ora 9, John Hence traversă holul pustiu al hotelului Hilton și se opri la intrarea în Paddock, barul din incintă.

Pianistul maltez cânta cu aer trist „Les feuilles mort”. Cântecul francez, având însă în față partitura în engleză, bucurând astfel un grup zgomotos de afaceriști italieni, care fredonau melodia în cor, dar pe limba lor.

După ora 20, barul Paddock era una din rarele oaze de viață din Nicosia. Odată cu lăsarea nopții, orașul părea mort. În 1974, armata turcă debarcase în nordul insulei, sub pretextul protejării cetățenilor străini, ocupând apoi 40% din teritoriul aflat în spatele liniei Attila1, rupând capitala în două și transformând-o într-un mic Berlin. Ciprioții greci – cărora turcii le ocupaseră cele mai frumoase zone cu stațiuni turistice – pândeau acum orice semnal care venea de la Beirut. Imediat ce grupurile rebele din Beirut s-ar fi încăierat, libanezii ar fi reacționat din plin, cu avioane și vapoare, aducând Ciprului o ploaie de dolari. Din păcate, calmul domnea în Liban de câteva luni, iar ciprioții erau disperați în fața vidului din hotelurile lor.

Construit pe marginea marii șosele Makarios, Hiltonul era și el aproape gol, locuit doar de câțiva oameni de afaceri ce părăsiseră Beirutul pentru o dimineață, venind aici să trimită telexuri, ca apoi să se întoarcă în aceeași seară. Acest lucru îmbogățea mult Compania aeriană cipriotă și taxiurile, aeroportul din Larnaca aflându-se la 60 km de Nicosia.

John Hence aruncă o privire, căutându-l pe cel cu care avea întâlnire. Părul său negru, aproape ras, contrasta cu figura sa deschisă, cu nasul lui cârn și cu ochii în continuă mișcare. Nici el nu avea de gând să rămână mult timp în Cipru. Venise de la Tel Aviv în urmă cu două ore și pleca a doua zi.

Șeful secției C. I. A. din Tel Aviv era unul dintre puținii specialiști în rețelele teroriste din Orientul Mijlociu, grație îndelungatei sale șederi la Beirut, leagăn al terorismului.

El înainta și, în sfârșit, îl zări pe intermediarul său, așezat la o masă bine ascunsă de o coloană, în apropierea barului. Mustafa Nidal era un bărbat scund, rotofei și chel, cu ochi mari exoftalmici, preocupat să se ghiftuiască cu măsline, de parcă tocmai ar fi ieșit dintr-un lagăr de concentrare. De naționalitate necunoscută, era totuși, în această zonă a lumii, unul dintre cei mai buni informatori ai Companiei, fapt ce îl determina, de altfel, să-și ia anumite măsuri de precauție. El venise de la Beirut, iar Cipru constituia locul cel mai practic de întâlnire, Compania aeriană cipriotă deservind ambele orașe, Tel Aviv și Beirut…

John Hence traversă barul și se așeză la masa acestuia.

— Hello, Moustapha! Nice trip?

Mustafa Nidal – nimeni nu știa dacă acesta era numele lui adevărat – răspunse cu un surâs:

— Puțină întârziere. Aeroportul din Beirut era închis. Niște pirați ai aerului luaseră la Atena un „727” libian.

Gura americanului se strâmbă:

— Acum e rândul lor. Cum s-a încheiat povestea? Mustafa Nidal schiță un gest evaziv, care-i permise să mai înghită o măslină.

— Miliția șiită a preluat controlul asupra aeroportului și totul s-a aranjat. Pirații au schimbat chiar și echipajul, sub protecția unora de-ai lor! Apoi, au plecat spre Mediterană… Numai că toate acestea m-au privat de mâncare…

— Tough luck2 îl compătimi John Hence, în bătaie de joc, întorcându-și privirea spre intrarea barului.

Un bărbat tânăr, brunet, cu părul bine aranjat, apăruse la intrarea în Paddock, și se oprise, părând a căuta pe cineva. Privirea sa o întâlni pe cea a lui John Hence căruia îi făcu un semn imperceptibil din cap și se instala la o masă din apropierea ușii. Omologul lui John Hence în Cipru ținuse neapărat ca acesta să aibă „baby-sitter” pe perioada șederii sale în Nicosia. Precauția era inutilă. Cipru, placa turnantă utilizată de către toți teroriștii din Orientul Mijlociu, se bucura, în mod paradoxal, de un calm de invidiat. La Nicosia, doar mici impostori se mai amuzau, abandonând câte o mașină-capcană pe străzile cele mai aglomerate. Israelienii, libanezii, palestinienii, sirienii, irakienii, serviciile din Vest, libienii, precum și serviciile din Est, coabitau în liniște, cu excepția unor incidente nesemnificative.

Un responsabil al F. P. L. P.3 fusese împușcat la Limasol de către un trăgător de elită al Mosadului, iar un comando^ egiptean declanșase un masacru pe aeroportul din Larnaca, în februarie 1978, omorând 15 persoane, în încercarea de eliberare a 11 ostatici egipteni, răpiți de la Hilton de doi palestinieni, care își propuseseră să-i ia cu ei. În afara acestor întâmplări, uitate rapid, calmul domnea pe insula tăiată acum în două. Râsetele și cântecele clienților italieni ai barului Paddock erau aproape șocante, în ambianța pâsloasă a orașului mort.

— Vreți să rămânem aici? țipă Hence pentru a se face auzit.

Dar, pianistul accentua pe ultimul acord și se ridică. Urma o-pauză.

Liniștit, John Hence comandă un „J&B”.

— De ce ați trecut prin Beirut? întrebă el. Mustafa Nidal surâse viclean.

— Am câteva afaceri: un transport de magnetoscoape Akai, rămase în port de două luni. La Tripoli, clienții mei vor să mă omoare dacă nu le livrez marfa. Acolo, aceasta e singura distracție. În plus, suntem supravegheați în Libia și cel mai înțelept lucru ar fi să efectuăm un ocol.

— Știu, aprobă John Hence, îngrijorat. Fiți atent!

— Sunt atent, suspină Mustafa.

Tăcuseră amândoi, odată cu apropierea chelnerului. Nici limba arabă nu mai putea fi sigură…

Numeroși ciprioți vorbeau această limbă. Insula, cu toată tradiția ei greacă și creștină, se îndreptase mai degrabă spre țările arabe. Fratele mai mare era Siria, iar socialiștii ciprioți erau extrem de atașați libienilor. Prieteniile musulmane nu împiedicaseră debarcarea turcilor din 1974 și ocuparea nordului insulei.