Ochiul vaduvei

Capitolul 1

Acordurile muzicii ajungeau în surdină, prin pereții groși, până în camera de la etajul doi al castelului, unde Malko, în fața unei oglinzi cu ramă rococo, își aranja ultimele detalii ale ținutei de seară.

— Couperin, șopti el, recunoscând un pasaj din „Concertele regale” ale celebrului compozitor francez.

În fundul odăii, Elko Krisantem, valetul său gorilă care, după împrejurări, se transforma rapid în gorila sa valet, ținea în mâini un veston pe corp din saten auriu, cu o broderie bogată în fir la manșete și pe clapele buzunarelor. Elko avea un aer foarte demn, deși, costumat după moda secolului al XVIII-lea, nu se prea simțea în largul său. La dimensiunile lui de dulap, jacheta albastră brodată cu care era îmbrăcat îl strângea ca un corset, iar mâinile late cât lopata, abia se mai vedeau dintr-o spumă de dantele. Un singur lucru nu reușise Malko să-l convingă să accepte: peruca, o perucă pudrată ca pe vremea lui Ludovic al XV-lea. Protestase împotriva ei cu atâta vehemență, încât Malko a trebuit să renunțe. Ce-i drept, Elko Krisantem se simțea mult mai în voie când ținea în mână lațul cu care își ștrangula adversarii, decât în rolul de șambelan dinainte de Revoluție.

Cu multă delicatețe își ajută stăpânul să se îmbrace cu prețiosul veston din satin auriu. Din saloanele de la parterul castelului din Liezen se auzeau chicoteli voioase, amestecate cu muzică. Sosiseră toți invitații, douăsprezece perechi. Unii locuiau pe domeniile din împrejurimi; alții veniseră de la Viena, ca să nu rateze ocazia de a lua parte la balul mascat pe care îl dădea Alteța Sa Serenisimă1 prințul Malko, margraf de Lausitz, voievod moștenitor al voievodatului Serbiei, cavaler al Vulturului Negru și cavaler al Ordinului Serafimilor, ca să pomenim numai câteva din titlurile sale.

Și, pe deasupra, un „dur” colaborator la Central Intelligence Agency, cel mai recent titlu de noblețe. De fapt, singurul care îi aducea și un profit material. Reparațiile de care avea nevoie castelul din Liezen erau ca un sac fără fund. În fiecare zi se ivea alt necaz; ori un cazan nu mai funcționa, ori se prăbușea acoperișul de pe una din aripi, ori se înfunda canalizarea. Ca să nu mai vorbim despre zugrăveli, despre perdele sau chiar despre parchetul care trebuia înlocuit în unele camere. Noroc că CIA îi finanța toate reparațiile. Din păcate însă, onorariile lui nu creșteau în același ritm cu tarifele meseriașilor de la Viena. Dar nu e mai puțin adevărat că numai datorită numeroaselor misiuni pe care, de ani de zile, le accepta în toate colțurile lumii, reușise să țină cât de cât în picioare castelul strămoșilor săi. Într-o bună zi, n-o să-i mai meargă. Gloanțele nu-l vor ocoli la infinit, dar asta era regula jocului și el și-o asumase. Pentru castelul lui. Pentru Liezen, ale cărui dale, țigle și cărămizi erau stropite cu sânge. Puțini erau însă cei care știau lucrul acesta.

Cu un zâmbet ușor ironic, Malko flutură cu mâna gulerul fin de dantele din jurul gâtului lui Elko Krisantem. Obrajii turcului, care se simțea îngrozitor de ridicol astfel deghizat, se îmbujorară imediat. Nu găsise nici o metodă să-l determine să-și radă barba neagră care-i acoperea jumătate din față, căci Elko ar fi preferat să se stranguleze singur, cu lațul său, mai degrabă decât să renunțe la acest prețios atribut al virilității.

— Ei bine, șopti Malko, hai să mergem! Am impresia că ne așteaptă toată lumea.

Și unul după altul, turcul urmându-și solemn și tăcut stăpânul, începură să coboare somptuoasa scară de marmură, trecând pe sub tavane cu stucatură și pe lângă pereți plini cu tablouri. Portrete, majoritatea. Strămoșii lui Malko, care, de pe pânze, parcă îl priveau cum coboară încet treptele.

Ajunși la parter, o luară spre dreapta ca să dea o raită prin bucătărie. Era foarte cald aici, pentru că toate cuptoarele funcționau din plin, iar bătrâna Ilse, bucătăreasa lui de când lumea, trebăluia în jurul unei mese lungi de stejar, plină cu argintărie, pahare de cristal cizelat, sticle cu vinuri fine și o mulțime de feluri de mâncare, care mai de care mai apetisante. Ilse gătise un mistreț, așa cum numai ea știa.

Malko se apropie de Franz, cunoscut specialist în vinuri de la Sacher, un mare hotel din Viena, care acceptase să-și pună la dispoziția prințului talentul și priceperea, pentru această ocazie. În fața lui, o mulțime de sticle. Cu vin de Sauternes.

— La aperitive o să servim Château Yquem, sugeră Franz.

— Perfect, aprobă Malko. Și la mistreț?

Tânărul se înclină plin de respect.

— Cu permisiunea Alteței voastre, m-am gândit la Gevrey Chambertin.

Malko făcu semn din cap că nu e de acord.

— De ce nu Romanee Conti? Întrebă el.

Franz se înclină din nou cu respect.

— Este riscant. Cred că-i încă prea nou, Alteța voastră.

O sclipire dură trecu prin ochii aurii ai lui Malko.

— Riscant? Se miră el. Hm, poate că ai dreptate.

Franz se înclină respectuos pentru a treia oară.

Ușa dublă de la bucătărie era larg deschisă spre curtea din spatele castelului. Malko ieși să facă câțiva pași pe aleea acoperită cu pietriș. Deși erau abia la începutul lui februarie, ai fi zis că e vară. Noaptea era întunecoasă și nu putea vedea frunzișul copacilor din parc. Parcul, care era marea lui mândrie. Până nu de mult, castelul din Liezen nu avusese în jurul lui mai mult pământ decât o casă de la mahala. Așezat foarte aproape de granița cu Ungaria, în 1945 avusese de suferit în urma unei modificări a frontierelor. Abia după decesul neașteptat al unui vecin și după ce încasase o sumă frumușică în dolari, Malko devenise un castelan autentic.

Întorcându-se în bucătărie, mai aruncă o ultimă privire asupra preparativelor pentru dineu. Totul era perfect; seara se anunța a fi de neuitat. Ca întotdeauna când dădea el o petrecere.