Ostaticul din Oman

Capitolul I.

William Schackley se uita fix la uriașul ventilator cu pale imobile care îi atârna deasupra capului precum o amenințare. Era un obiect de lux insolit în această încăpere de opt sute de metri pătrați unde zăcea de exact o sută șaizeci de zile. Era vorba de un birou dezafectat care dădea înspre parcarea subterană a unui imobil modern, golit de locuitori, undeva în periferia de sud a Beirutului. Americanul revăzu mintal, poate pentru a mia oară, cele câteva secunde care îi busculaseră existența. Era ora șapte și treizeci de minute dimineața și plecase către birou la fel ca în fiecare zi. Două mașini – un Mercedes gri și un Renault alb fără numere de înmatriculare – țâșniseră de undeva de pe strada Hamra, blocându-i mașina, un Dodge. Urmaseră imediat câteva focuri de armă, geamuri care zburau făcute țăndări, șoferul prăbușit peste volan, plin de sânge. Apăruseră niște adolescenți cu barba abia mijită, în ținută de camuflaj, cu pistoale-mitralieră Kalașnikov și îl smulseseră din mașină. Cel mai excitat dintre ei nu înceta să-i strige în engleză:

— Vino! Vino cu noi. Altfel te voi omorî!

În spatele urechii, îl duruse capul mai multe săptămâni după aceea, exact în locul unde fusese lovit cu patul unui pistol.

În ultima imagine pe care și-o amintea înainte de a-și pierde cunoștința, se regăseau trecătorii care se grăbeau sau întorceau capul, ca și cum nu se întâmpla nimic. Când își revenise, era lungit pe bancheta din spate a Mercedesului. Trei bărbați erau înghesuiți pe cealaltă banchetă. Mașina se strecura prin circulația nebună din Beirutul de Est, precedată de Renaultul alb care îi deschidea calea cu rafale scurte trase în aer. În timpul mersului îi acoperiseră ochii și îi legaseră mâinile la spate cu cătușe.

O jumătate de oră mai târziu, răpitorii săi se precipitaseră către un subsol, închizându-l imediat în locul în care se găsea în acel moment.

În celulă domnea o căldură sufocantă, apăsătoare, insuportabilă, care, o dată cu venirea iernii, fusese înlocuită progresiv de o umiditate glacială. Fusese răpit la 16 octombrie și acum era 1 februarie. William Schackley își petrecea timpul lungit pe patul de campanie, îmbrăcat doar în slip și citind și recitind rarele cărți și ziare vechi care îi erau aduse din când în când.

Auzi o cheie întorcându-se în ușa celulei și ridică puțin capul, însă fără nici un fel de emoție. În primele zile ale captivității, se aștepta în fiecare moment să fie eliberat! Nu-și putea imagina că un grup terorist ar fi putut să rețină atâta amar de vreme un Secretar al Ambasadei Americane. Bineînțeles, Beirutul era un oraș dement, extrem de periculos, dar, oricum, ar ti trebuit să existe niște reguli… Sosise în Liban cu doar trei săptămâni înainte de a fi răpit și mersese să vadă ruinele fostei ambasade, redusă la o grămadă de praf de o mașina-capcană. Era. Înspăimântător, dar asta nu însemna nimic pe lângă coșmarul pe care îl trăia acum.

Ușa se deschise și îl văzu pe cel mai tânăr dintre gardienii care îl păzeau: era un șiit cu chipul încă de copil și purta o banderolă pe care era imprimat un verset din Coran. El era cel care îi aducea de două ori pe zi supa verzuie de pui amestecată cu carne de vită. De data asta, îi desfăcu cătușele care îl țineau legat de pat și îl trase cu brutalitate după el.

— Vino!

Aparent, era singurul cuvânt în engleză pe care îl cunoștea.

Traversând subsolul uriaș unde erau îngrămădite lăzi de muniție, camioane pe care erau montate arme grele și mașini găurite de gloanțe, se îndreptară împreună către toaletă. Paznicul lăsă ușa întredeschisă și aștepta cu degetul pe trăgaci ca și cum americanul ar fi vrut să detoneze o bombă…

William Schackley întârzie cât putu de mult și reveni târșâindu-și picioarele: asta era plimbarea lui de fiecare zi.

Îi crescuse barba precum cea a celor care îl păzeau și pierduse aproape zece kilograme. Întins pe pat, începu să citească pentru a douăzecea oară un exemplar din „Orientul dimineața”, vechi de cinci săptămâni. Fusese un cadou nesperat din partea șefului temnicerilor. Acesta era un iranian cu priviri întunecate, doctor în teologie. Îi ținuse în repetate rânduri discursuri când, Reza venea să sporovăiască cu el, plângându-se ipocrit de soarta de care avea parte și avertizându-l că vor fi obligați să îl păstreze până în momentul în care va pleca și ultimul diplomat american din Beirut…

Un vacarm extraordinar îl smulse pe William Schackley din amintirile sale. Un autovehicul se oprise brusc în fața celulei sale, scârțâind puternic din pneuri. Auzi strigăte, înjurături, apoi pași grăbiți și, în cele din urmă, o cheie se răsuci în ușă. Intrigat, americanul lăsă deoparte ziarul. Ce însemna oare toată această agitație neobișnuită?

De obicei atât de calm, Reza intră în celulă cu chipul crispat de furie, cu ochii arzând de ură, înconjurat de o ceată de tineri bărboși. Agita un ziar pe care îl aruncă imediat pe pat, urlând:

— Ticălosule! Spionule! Ne-ai mințit! Vei muri!

William Schackley, îngrijorat brusc de această explozie de ură, se aplecă asupra jurnalului. Era „Washington Post”, ediția din ajun. Un articol era înconjurat vizibil cu un pix roșu: „William Schackley – diplomatul american răpit la Beirut de mai bine de patru luni, era în realitate responsabilul CIA pentru Liban”.

Americanului nu-i mai rămase timp să citească și restul. Reza sărise asupra lui și îl lovea cu capul de perete, strigându-i întruna înjurături pe limba lui. Ceilalți se precipitaseră și ei către el, pentru a-l lovi cu patul armelor sau pur și simplu pentru a-i da câte o lovitură peste față. Toată această agitație nu încetă decât când William Schackley își pierdu cunoștința.

Când își reveni, era așezat pe un scaun, cu mâinile legate la spate, cu fața tumefiată. În fața lui era un adevărat cerc al urii. Reza își regăsise calmul.

— Deci ești spion al CIA, începu el. Dacă nu vrei să mori chiar în acest moment, va trebui să faci mărturisiri complete. Să mărturisești toate crimele. Probabil că ești responsabil de moartea a sute dintre frații noștri.

— E ridicol, protestă William Schackley. Nu sunt decât un diplomat…