Renegatul

Vol. 1

CAPITOLUL I.

Ronald Taylor ieși din sala Joint Operation Center1, de la etajul nouă al clădirii care adăpostea sediul Secret Service2, la intersecția dintre 4 Street și 9 Street North West și porni către ascensor. Ședința sa zilnică depășise timpul prevăzut cu o jumătate de oră bună și se făcuse aproape opt seara.

Îi era imposibil să scape de această obligație cotidiană. În calitate de director adjunct al Secret Service, organizație formată din 3404 agenți care veghează asupra securității președinților Statelor Unite și a familiilor acestora, era de datoria sa să participe până în ultima secundă. Serviciile secrete funcționau ca un motor bine uns, grație unui confortabil buget anual de 1,4 miliarde de dolari, dar fiecare zi impunea ore întregi de pregătire cu scopul de a se asigura că nimic nu va deranja liniștea sau nu va pune în pericol unicul „client” al Secret Service: președintele Statelor Unite. În cazul de față, Barack Hussein Obama, al patruzeci și patrulea președinte al Statelor Unite.

Nume de cod pentru Secret Service: „Renegatul”. Grație acestui nume, Secret Service își imagina că oferă protecție suplimentară augustului și unicului lor client. Ceea ce în realitate era o mare farsă, toți cei familiarizați Casei Albe cunoscând numele de cod al președintelui.

Această tradiție a numelor de cod avea o istorie veche. Bill Clinton era „Eagle” (Vulturul – n.n.), Richard Nixon era „Searchlight” (Proiectorul – n.n.), George W. Bush era „Torch blazer” (Torța – n.n.) și Ronald Reagan „Rawhide” (Biciul – n.n.). Fiecare președinte trebuia să-și aleagă numele de cod de pe o listă prezentată de serviciile secrete.

Precum pisicile de rasă născute în cursul aceluiași an, toate numele de cod ale membrilor familiei prezidențiale începeau cu aceeași literă ca a președintelui. Soția sa, Michelle, era „Renaissance” (Renașterea – n.n.), fiica sa, Malia, „Radiance” (Aureolă – n.n.) și Sacha, cea mică, „Rosebud” (Boboc de trandafir – n.n.).

Ascensorul sosise și Ronald Taylor dădu buzna în el, uitându-se nervos la ceas. Avea întâlnire cu Amanda Delmonico, amanta lui argentiniană, la șapte și jumătate, la galeria ei de artă contemporană, de pe M Street, în Georgetown, în partea cea mai de vest a orașului. Or, cu traficul de la acea oră, îi trebuiau cel puțin patruzeci de minute pentru a ajunge.

În timp ce cobora cu liftul, formă numărul de telefon al Amandei, care, culmea, trecu direct pe mesagerie.

Era un cocktail la galeria sa, „Cherub Antiques”, pentru o expoziție specială cu vechi obiecte Tiffany. Se putea ca Amanda Delmonico să nu-și fi luat telefonul sau să nu-l audă.

Câteva minute mai târziu, Ronald Taylor ieșea din garajul subteran al imobilului supravegheat de o mare de camere și acceleră pe 9 Street, în direcția sud, trecând prin fața clădirii FBI, trei blocuri mai departe.

Ca de fiecare dată când mergea să o întâlnească pe Amanda, avea sufletul plin de dorințe. O senzație pe care a fost uimit să o regăsească la 54 de ani. Trebuie spus că tânăra femeie, cu trupul său de zână latino, avea cu ce să revoluționeze orice bărbat.

O siluetă lungă, plină de eleganță, cu atât cât trebuia la piept și la fese, picioare interminabile și un chip armonios, unde buzele cărnoase și roșii ocupau un loc de cinste. Privirea sa directă de sub sprâncenele pensate și curbate l-a ademenit numaidecât pe Ronald Taylor, cu ocazia primei lor întâlniri, trei luni mai devreme, la un cocktail în cinstea unei expoziții a sculptorului Erte3.

Ronald Taylor, care locuia și el în Georgetown, într-o căsuță cu o grădină minusculă pe Bank Street, alee care dădea în M Street, găsise într-o zi în cutia sa poștală o invitație pentru această recepție, probabil distribuită în tot cartierul.

În seara cu pricina, reușise să scape destul de devreme de la obligațiile sale și ajunse spre sfârșitul recepției. Cea mai mare parte a invitaților plecaseră deja și de aceea, poate, una dintre angajate se precipitase spre el, cu un pahar de Martini în mână și cu o căldură neașteptată.

— Welcome at the Temple of the Art4, zise ea cu un zâmbet fermecător. Mă numesc Amanda.

Ronald Taylor rămase încremenit. Cu părul lung care-i cădea peste umeri, buzele enorme ușor rujate, privirea directă și dulce, cu topul cu paiete susținut cu două bretele fine și cu o fustă lungă ce cobora până la glezne, Amanda Delmonico părea visul imposibil al Bărbatului Căsătorit.

Dar Ronald Taylor nu mai era cu adevărat căsătorit. Ci în curs de divorț de soția lui, Ginger, analistă la Fundația Carnegie, cu care se căsătorise acum șapte ani, în urma unei nebunii. Cuplul lor supraviețuise, răcindu-se într-un ritm implacabil și regulat. Ajunseseră, foarte repede, să nu mai facă sex decât o dată pe săptămână, apoi o dată pe lună și, în final, deloc.

Ceea ce nu părea să o deranjeze pe Ginger. Nu a fost niciodată pasionată de sex și se căsătorise cu Ronald Taylor pentru a-și asigura un nivel de viață decent, chiar agreabil. Își aducea frecvent de lucru acasă, ceea ce o ținea ocupată până la unsprezece noaptea.

Or, la serviciile secrete, ziua începea devreme. Ginger și Taylor au ajuns să nu se mai vadă, practic, deloc. Până în ziua în care, de comun acord, au decis să divorțeze. Atunci au apărut și problemele.