Sirena diabolica

Capitolul I.

Un avion bimotor se rotea lent deasupra unui punct galben minuscul, ce se vedea ieșind din valurile cenușii ale Atlanticului. Era o bătrână amfibie Catalina, rămasă de pe vremea celui de al doilea război mondial, pe care americanii o dăduseră rușilor cu titlu de împrumut și de pe care fuseseră șterse orice indicii ale apartenenței la un anumit stat. Pe flancurile fuselajului și sub aripi, se mai puteau distinge clar urmele de vopsea cenușie.

În mai multe rânduri, avionul încercase să amerizeze. De fiecare dată însă, când ajungea la o altitudine de douăzeci de metri, pilotul era nevoit să renunțe. Valurile prea puternice ar fi sfărâmat fuselajul chiar în secunda în care ar fi atins suprafața apei.

Încă o dată, avionul anonim execută un viraj și se îndreptă contra vântului către barca de cauciuc. Cu voletele lăsate și cu viteză redusă, el începu să coboare lent, fără să depășească viteza de o sută douăzeci de kilometri pe oră. Era o performanță remarcabilă având în vedere rafalele puternice ale vântului și starea oceanului.

Otto Wiegand, naufragiatul din barcă, înălță capul și îl aplecă imediat. Bimotorul venea direct spre el, atingând parcă suprafața agitată a apei. El scoase o exclamație de furie. De data aceasta, avionul va putea să amerizeze. Nu-i mai rămăsese mare lucru de ales. Nervos, el apucă patul revolverului Mauser P-38, ținut la centură. Un val enorm se abătu însă peste barcă și Otto Wiegand se lungi pe bord, sub dușul înghețat. Când ridică privirea, tremurând din toate încheieturile, amfibia trecuse.

Într-un zgomot cumplit de motoare, luase iar altitudine și virase. Ținta fusese din nou ratată. În ciuda frigului, Otto Wiegand răsuflă ușurat și se relaxă puțin. Acum, de avion spânzura o funie lungă, la capătul căreia se afla un fel de plasă cu ochiuri mari. Era o tehnică veche folosită pentru recuperarea naufragiaților. Acest tip de aparat putea să zboare cu minimum optzeci pe oră. Plasa se târa la suprafața apei, naufragiatul se agăța de ea și apoi era tras de membrii echipajului la bordul avionului.

Ridicându-se de astă dată ceva mai sus, Catalina părea un albatros uriaș. Brusc, o voce amplificată, deformată de un megafon, acoperi zgomotul furtunii:

— Otto Wiegand, Otto Wiegand. Veniți cu noi.

Senzația era halucinantă. Vocea aceasta puternică și metalică venea parcă din cer. Fără să vrea, bărbatul din barcă ridică privirea. Bimotorul continua să se rotească deasupra lui. El strânse pumnii neputincios, apoi își astupă urechile ca să nu mai audă cuvintele pătrunzătoare și amenințătoare, rostite din cer în limba sa natală.

Până la urmă, trebuiau să renunțe sau să li se termine benzina, dacă nu se hotărau ca să-l ucidă mai repede. Riscul acesta rămânea în picioare, deși era minim. Atâta vreme cât puteau să-l prindă viu, știa că nu se vor da bătuți.

El își descoperi urechile cu băgare de seamă, dar și le astupă imediat la loc: litania megafonului continua. Ca și cum un om ca el ar fi putut fi convins vreodată cu vorbe. Erau cu adevărat naivi. Dacă nu ar fi fost pradă unei imense oboseli, ar fi râs în hohote.

Valurile cenușii și înspumate acopereau ritmic micuța barcă galbenă. De fiecare dată, Otto Wiegand, așezat în fundul ambarcațiunii, cu spatele lipit de pânza strânsă a acesteia, cobora capul, închidea ochii și se agăța cu toate forțele sale de corzile bărcii de salvare. În pofida rezistenței sale fizice, dinții îi clănțăneau de frig și își deschidea cu greu pleoapele înroșite de sare.

Profitând de un moment de acalmie, Otto Wiegand descoperi o cutie neagră, învelită cu o pânză impermeabilă, ce se afla la picioarele sale și, acționă un buton. Beculețul aparatului de radio nu se aprinse, însă. Marea îi distrusese bateriile. După o scurtă ezitare, naufragiatul îl aruncă peste bord.

El scoase din fundul buzunarului o bucată de biscuit și începu să o mestece. Era tot ce-i mai rămăsese în afară de o jumătate de litru de apă. Potrivit calculelor sale, trebuia să se afle la două sute de mile la nord-vest de coastele Norvegiei. Barca era în derivă către vest. Dacă nimeni nu captase semnalele sale disperate, era condamnat să moară în următoarele patruzeci și opt de ore.

Numai gândul la acest lucru îl făcu să urle de furie. Ar fi fost prea stupid să se înece în această mare înghețată și ostilă, după toate prin câte trecuse el, Otto Wiegand.

Ca să-și menajeze forțele, se ghemui cât putu în fundul bărcii, cu mâna pe pistolul lansator de rachete, încercând să uite de zgomotul halucinant al bimotorului Catalina. Pe o vreme ca asta, un vapor ar fi putut trece la o distanță de cinci sute de metri fără ca să-l vadă. Nu avea curajul să adoarmă. Destinul nu-i oferea o șansă de două ori.

Totuși, fără să-și dea seama, ațipi, dar se trezi brusc, cuprins de panică. Avionul încă se mai afla acolo.

Se gândi la Stéphanie, care trebuia să-l aștepte la hotelul Bristol din Stockholm și avu o senzație arzătoare în pântece. Oare la ce se gândea ea văzând că el nu mai sosește? Și dacă se întorcea în Germania? Nu ar mai fi văzut-o niciodată.

Gândul acesta înspăimântător îl umplu de furie. Ca să se liniștească, încercă să calculeze în minte numărul orelor scurse de la plecarea sa din Germania de Est. Furase un mic Fieseler la ora opt dimineața, după ce doborâse santinela ce era de pază.

În mod normal, ar fi trebuit să ajungă la Stockholm cu o oră mai târziu. La Stockholm, unde îl aștepta Stéphanie.