Teroare la San Salvador

Capitolul I.

Două picioare goale ieșeau de sub camioneta oprită la stopul de la intersecția Avenida Las-Amapolas cu bulevardul Venezuela, alături de autobuzul hârbuit care scotea nori de fum. Teresa Santos le aruncă o privire indiferentă. Una dintre nenumăratele victime ale războiului civil care însângera Salvadorul de luni de zile. Ucigașii de stânga sau de dreapta trăgeau rafală după rafală și dispăreau, siguri că nu vor fi pedepsiți. Depășită de situație, poliția lăsa cadavrele pradă muștelor, până când rudele se ocupau de ele.

Se făcu verde și picioarele dispărură din câmpul vizual al Teresei Santos, fără ca aceasta să încerce vreo emoție deosebită. Ospătăriță la barul hotelului Camino Real, nu se amesteca în politică și încerca să nu sufere de pe urma climatului de violență care domnea în jur. De altfel, trebuia să coboare. Autobuzul acceleră, apoi încetini și opri la intersecția cu Autostopista Sur.

Teresa Santos sări din mașină, împreună cu alți călători și se îndepărtă spre mahalaua din colonia Las-Mercedes, unde locuia. Uniforma verde cu maron de la Camino Real îi dădea un aer de un lux rar întâlnit în acele locuri.

După câteva clipe, fu depășită de o mașină, care încetini și opri lângă ea. Un Range Rover puternic, cu geamuri fumurii și caroserie înaltă. Doi bărbați coborâră și se apropiară de ea. Înalți, masivi, cu chipuri impasibile în spatele ochelarilor întunecați. Instinctiv, Teresa Santos se opri. Unul dintre ei o întrebă:

— Domnișoara Santos?

— Da, răspunse fata, cu inima bătându-i năvalnic.

Necunoscutul surâse.

— Veniți cu noi, e prea cald să mergeți pe jos.

Pentru că fata nu se mișca, necunoscuții o încadrară și o împinseră ușor spre mașina oprită. Teresa Santos simți vârful unui cuțit împungând-o ușor în coapsă. Simțea cum i se taie picioarele. Camioanele și mașinile treceau la câțiva metri de ea. Dar nu le mai vedea, atât era de îngrozită. În fiecare zi, La Prensa scria despre asemenea răpiri, în capitala San Salvador, sau la țară. Oameni înarmați, tăcuți, calmi și nemiloși. Trupurile erau găsite apoi ciuruite de gloanțe, cu organele sexuale înfundate în gură și cu un bilețel atârnat de ureche, în care era scris „motivul” crimei. De la începutul anului avuseseră loc trei mii de asasinate politice și nici o singură arestare.

Elocvent palmares.

Cei doi o împinseră pe Teresa Santos pe bancheta din spate a Rover-ului. Pocnetul portierei o izola de lumea de afară și vehiculul porni. Necunoscuții stăteau în față. Chipul rotunjor al fetei era acoperit de sudoare, iar privirea înnebunită nu zărea decât tapițeria din piele artificială a banchetei din fața ei. Nu-i trecea prin minte să opună rezistență: răpitorii ar fi ucis-o pe loc. Ghemuită pe banchetă, încerca să-și stăpânească tremurul nervos, chinuindu-și mintea pentru a ghici ce putuse stârni răzbunarea necunoscuților. Sigur că în Salvador nu era nevoie de motive prea serioase, dar Teresa Santos se ținea departe de absolut orice și nu vorbea niciodată ce nu trebuia.

Range Rover-ul parcurse cam un kilometru pe Autostopista Sur, apoi coti la dreapta spre nord, urcând spre Carretera Panamericana, un bulevard larg, cu două sensuri, mărginit de vile și tabere militare. În sfârșit, după stadionul de base-ball, mașina vira încă o dată la dreapta, pe o stradă liniștită, plină de magnolii. Începând de acolo, Teresa Santos pierdu șirul bulevardelor șerpuind printre vilele luxoase: colonia San-Francisco, zona cea mai șic din San Salvador. Nici urmă de pietoni, iar mașinile erau rare. Range Rover-ul ajunse în fața unui garaj închis și șoferul claxona. Ușa se deschise imediat, apoi se închise în spatele vehiculului.

Fără o vorbă, Teresa Santos fu ajutată să coboare. Garajul se afla la marginea unei grădini tropicale. Răpitorii o conduseră pe fată spre o construcție mică din beton, aflată cam la cincizeci de metri. În treacăt. Teresa zări undeva în stânga o casă albă cu coloane, o piscină cât cea de la Camino Real. Și o brunetă tânără în costum de baie, întinsă pe o saltea de plajă.

Fu împinsă într-o cameră cu pereți de ciment, semănând cu un atelier, luminată de un bec puternic. Unul dintre răpitori scoase o frânghie subțire din buzunar și îi legă atent mâinile la spate, atât de strâns, încât aproape îi opri circulația, apoi o împinse spre un scaun.

— Așează-te și nu te mișca de aici.

Ieșiră, închizând ușa cu cheia și Teresa Santos rămase singură cu neliniștea care nu-i dădea pace. Ce avea să urmeze? Începu să se roage fierbinte, cu voce tare.

*

* *

Teresa Santos plângea încetișor în momentul în care ușa se deschise din nou. Trecuse cel puțin o oră de când fusese legată și încheieturile o dureau îngrozitor. Avea senzația că îi explodează degetele. Printre lacrimi, zări trei bărbați: cei care o răpiseră și un altul care nu semăna cu o brută sau cu un pistolar. Din contră. Șuvițele întunecate și răvășite, trăsăturile fine și regulate, îl făceau să semene cu un actor de cinema. Purta și el o cămașă mexicană brodată, un pantalon negru, ghete mexicane și fuma o țigară verzuie. Se apropie de ea și spuse pe un ton neutru:

— Cum vă numiți?

Teresei Santos îi era atât de frică, încât îi trebuiră mai multe minute ca să răspundă. Bărbatul așteptă, fără să schițeze vreun gest de amenințare.

— Santos, Teresa Mercedes.

— Unde locuiți?

— Cale Rosales 56, colonia Los-Mercedes.

— Cu ce vă ocupați?

— Lucrez la Camino Real.

— Bine.

Clătină din cap, aparent satisfăcut de răspunsuri. Încurajată de o asemenea atitudine, fata îndrăzni să întrebe:

— Domnule, de ce m-au adus aici?