Un spion la Vatican

CAPITOLUL I.

Stephan Martigny alergă până la vechea mașină Alfa 33 albă, parcată în față la II Torrione, turnul rotund ce datează din secolul al XV-lea și adăpostește IOR1, banca Vaticanului, situată exact lângă cele trei corpuri paralele unde își adăposteau Gărzile elvețiene ofițerii. Își oprea mașina lângă zidurile groase construite din pietre cu șanțuri între ele, ca și ceilalți ofițeri din Garda elvețiană care posedau un vehicul. Când se urcă la volan, era atât de nervos, încât fu nevoit să răsucească de trei ori cheia în contact până să pornească motorul. După ce dădu înapoi, intră pe aleea ce cobora în pantă lină și ducea la Poarta Sfânta Ana, singura intrare în Vatican care rămânea deschisă în permanență și al cărei grilaj era încadrat de niște coloane severe, deasupra cărora străjuiau doi vulturi, mai degrabă războinici decât pioși. Pe obrajii tânărului ofițer elvețian curgeau lacrimi, iar mâinile îi tremurau pe volan. Nu răspunse nici la salutul colegului său în uniformă albastră, cu o beretă imensă pe cap, care nu îi lăsa pe vizitatorii sosiți incognito să se aventureze în interiorul sediului Sfântului Scaun.

Semaforul din fața porții avea culoarea roșie, deci ieșirea era interzisă, însă Stephan Martigny îl ocoli și viră la stânga pe Via di Porta Angelica, mergând de-a lungul zidurilor Vaticanului pe sensul unic, până în Piazza del Risorgimento.

Trecuse puțin de ora șapte și jumătate seara, iar în Borgo2 circulația era intensă din cauza autocarelor pline cu turiști istoviți și mașinilor particulare. Stephan Martigny se strecura cum putea printre mașini cu fălcile încleștate, fără să se sinchisească de claxoanele celorlalți șoferi enervați. Și, cu toate acestea, la Roma șoferii erau mai degrabă „cumsecade”, închizând ochii la manevrele cele mai neașteptate, iar stopurile păreau mai puțin severe. În acest carusel infernal, numai vehiculele cu două roți se strecurau mai ușor.

Ajuns în fine în Piazza del Risorgimento, tânărul ofițer coborî apoi pe Via Crescenzio până în Piazza San Giovanni di Malva și se pomeni pe malul Tibrului. Aici traficul era mai lejer.

Viră la dreapta și merse astfel pe Lungotevere până la podul Sisto, apoi se pierdu în labirintul de străduțe fără trotuare din Trastevere, cel mai vechi cartier al Romei, situat la sud de Vatican. Găsi ca prin minune un loc de parcare în Piazza San Giovanni di Malva, apoi străbătu pe jos Via Benedetta până ajunse la intersecția cu Vicolo del Bologne, o străduță și mai îngustă. Clădirea de la numărul 61 era ca un fel de plombă lipită de casa de alături, ca un neg, micuță, cu un singur etaj, deservită de o singură ușă din lemn maroniu, cu trei trepte la intrare. Numai încuietorile și interfonul erau moderne. Stephan Martigny apăsă pe butonul soneriei și, îndată ce i se răspunse, zise cu voce grăbită:

— Eu sunt!

Zăvorul se declanșă, el împinse ușa, intră și urcă zorit cele patru trepte ale scării drepte. La cei douăzeci și trei de ani ai săi, cu statura lui atletică, se simțea-mereu în formă.

O tânără superbă într-o rochie neagră mulată, foarte mătăsoasă, care îi dezgolea un umăr, cu o crăpătură foarte adâncă pe coapsa stângă, îl aștepta în capul scării cu un pahar în mână. Părul acaju îi curgea în valuri peste umeri și contrasta puternic cu ochii uimitor de albaștri.

Era desculță, iar lacul de pe unghii semăna cu gura cărnoasă din care îți venea să muști. Stephan Martigny se opri în fața ei gâfâind. Ea își descoperi dinții regulați într-un zâmbet devastator.

— Nu îmi spui bună ziua? îl întrebă ea cu un glas dulce.

Stephan o strânse cu stângăcie în brațe, strivindu-i buzele cu gura lui. Ca să-i facă pe plac fiindcă îl întâmpinase în picioarele goale findcă Dacă și-ar fi pus pantofi, ar fi fost cu un cap mai înalt decât el, iar acest lucru l-ar fi jignit. Ea avea un metru optzeci și cinci.

Îmbrățișarea lor se prelungi, iar Stephan Martigny simți corpul tinerei presându-se de al lui. Timp de câteva clipe, se simți în al nouălea cer. Muzica sălbatică și divină, ce compunea Misa Criola și care se auzea în difuzoarele ascunse privirii, părea să neutralizeze latura păgână a îmbrățișării lor. În mintea lui Stephan, această liniște dură foarte puțin. În ciuda chemării ‚mute a trupului lipit de el și gurii care i-o strivea pe a lui, întreaga frustrare și furie izbucniră la suprafață. El o împinse strângând-o de șolduri.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea imediat.

Simțind un nod în gât, Stephan Martigny clătină din cap, dar nu reuși să răspundă. Era pentru prima oară când se simțea ca un băiețel în fața acestei femei de care era îndrăgostit lulea. O întâlnise cu cinci luni în urmă. Fiind de gardă la Poarta Sfânta Ana, o zărise străbătând grilajul ce dădea în Via di Porta Angelica și îndreptându-se brusc spre el. Era frig și ea se îmbrăcase într-o haină de blană din care se vedeau doar bogăția de păr acaju și superbii ochi de peruzea.

Cu bereta lui imensă și cu uniforma albastră, Stephan Martigny se simțea puțin cam ridicol. Dar era bucuros că nu îmbrăcase uniforma de gală, cu coiful său cu o egretă roșie, cu platoșă și cu spadă pe deasupra! Această ținută, adaptată perfect secolului al XV-lea, evoca mai degrabă un costum de teatru de la sfârșitul secolului XX. Slavă Domnului că ofițerii din Garda elvețiană purtau această uniformă doar la ocazii festive… În cea mai mare parte a timpului, treaba lor era să păzească cele șase porți ale Vaticanului și pe cele de la apartamentele papei, în schimburi care ajungeau uneori și la șaptezeci de ore pe săptămână.