Risc

Jajce, Bosnia-Herțegovina octombrie 1992

În momentul acela, am știut că o să murim.

Nu-mi era frică. Cred că suferisem prea mult, atâta timp. Mă temeam de altă suferință și-mi venea să urlu. Trecuserăm prin atâtea și iată că, în sfârșit, moartea își arăta colții. De data aceasta nu mai exista scăpare.

Erau patru, cu caschete măslinii din lână, păr lung și barbă. Cetnici, mai mult ca sigur. Aveau pistoale-mitralieră Kalașnikov și cuțite Bowie la curea. Unul din ei își pusese pe spate un RPG1. Aerul era atât de rece și liniștit încât îi auzeai cum trag piedica pistoalelor chiar de la o sută de metri.

Îmi amintesc că mă gândeam doar la peștișorul acela de aur din punguța de plastic. Ce ciudat lucra mintea mea. Îmi părea rău pentru peștele acela prost la fel ca pentru noi toți, de fapt.

Îmi amintesc că cineva fâlfâia un steag în aer și striga ceva în sârbo-croată, dar știam că n-o să ne ajute la nimic. Nu suportam să mă uit la Ryan. Era prima oară când îl vedeam speriat. Bineînțeles, nu la fel ca alții. Părea cât se poate de calm, dar ochii lui erau morți. Nu-l văzusem niciodată pe Ryan fără sclipirea aceea visătoare. Pasională zugrăvită pe fața lui când eram în primejdie. Savura întotdeauna situațiile limită. Probabil că atunci își făcea griji numai pentru el.

Ryan striga ceva, nu știu ce anume, apoi îmi amintesc doar că frunzele maronii au început să pălească și am simțit o durere în șold. Am încercat să țip, dar nu-mi recăpătam răsuflarea. Mașina înainta poticnindu-se în jos și ori de câte ori se opintea, o durere ascuțită, agonizantă îmi sfredelea corpul. Voiam să sar, dar nu puteam să mă mișc.

Pe urmă am simțit cum alunec. Când am atins pământul, durerea devenise insuportabilă. Nu știam ce să fac. Nu vedeam decât o lumină albă, orbitoare și îmi înțepenise tot corpul. Nu puteam să respir. Mi se pare că am zăcut așa ore-n șir, deși poate că n-au fost decât câteva minute. Când durerea a trecut, nu mi-a mai păsat de moarte. Nu voiam decât să scap de agonie și să dorm acolo peste mușchiul și frunzele reci.

Auzeam cetnicii strigându-se unii pe alții pe potecă, scârțâind cu cizmele lor pe pământul înghețat. Mi se părea că erau doar la câțiva metri depărtare. Pe urmă am auzit răpăitul armelor și cineva a țipat. Îmi amintesc că am încercat să strig ceva, o înjurătură, probabil.

În rest nu mai știu nimic. Probabil că am leșinat. N-am aflat ce s-a întâmplat cu adevărat decât mult mai târziu.

Arsenalul Regimentului al Șaptelea, Park Avenue, New York

30 aprilie 1995

— Nu ai dat importanța cuvenită poveștii, zise Dave Crosby. Este ca și când ai răsfoi un roman și ai citi doar ultima pagină.

— Doamna mă întreba de Ryan, atâta tot, protestă Webb. Încercam să-i răspund la întrebare. Sunt sigur că n-ar vrea să afle toate amănuntele sordide.

— Sunt ziaristă, interveni Wendy Doyle. Poveștile sordide sunt singurele care mă interesează.

Crosby îi făcu semn unui chelner în haină neagră, care se fâțâia printre mese să-i mai aducă un whisky.

— Păcat că nu este aici astă-seară.

— Nu știu de ce sunteți atât de posomorâți, spuse Doyle, cu accentul ei strident de Belfast. Mie ar trebui să-mi fie dor de el, nu vouă. Sunt singura de aici care m-am culcat cu el.

Webb își sprijini mâinile de masă:

— De fapt, cred că ar trebui să vă spun ceva, tuturor.

Vorbele lui risipiră tensiunea. Ceilalți zâmbiră stânjeniți. Erau prea multe fantome la acest banchet, care sărbătorea cea de-a douăzecea aniversare a foștilor corespondenți de război din Vietnam. Șaizeci și opt de scaune goale, câte unul pentru fiecare din cei care nu se întorseseră din acea țară cumplită și fierbinte. Pe fața de masă, se înșirau cărți de vizită, cu litere aurite, în onoarea lor: Flynn, Burrows, Cantwell, Fall și ceilalți.

Trecuseră douăzeci de ani de când tancul 843 năvălise pe porțile Palatului Doc Lap. Acum se adunaseră pentru ultima oară în holul vechiului fort britanic în stil Tudor. Cei de la marină păzeau ușile. Era o atmosferă potrivită pentru noaptea lor de amintiri. Argintul și cristalul sclipeau sub candelabrele uriașe. Vechea Glorie strălucea peste tot. Oricine n-a fost acolo merită să fie iertat dacă crede că noi suntem cei care am câștigat, se gândi Webb.

Invitații nu erau doar din Statele Unite, ci și din Marea Britanie, Franța, Germania, Australia, Japonia; adică toți cei care beneficiaseră de acreditare MACV. Îmbătrâniseră acum, se lățiseră în talie, erau îmbrăcați în costume; în afară de câteva suflete rebele ca Crosby, care apăruse în vechea sa uniformă de camuflaj. Mâncaseră somon afumat și pui, ascultând discursurile ținute în cinstea lor cu un amestec de ironie și mândrie tristă.

Acum stăteau toți trei la masă, printre sticle și pahare, depănându-și regretele și victoriile prăfuite, ca niște foști jucători de fotbal. Webb, singurul britanic din grup, înalt, grizonat, un nonconformist, în cămașă kaki și blugi. Crosby, vechi fotograf de război, la fel de activ ca în tinerețe, cu părul încărunțit strâns într-o coadă de cal atârnându-i pe spate; și Lee Cochrane, cel mai tânăr veteran din Casa Groazei, acum corespondent de știri pentru unul din posturile de televiziune. Semăna mai mult cu un avocat în costumul său impecabil. Singurul semn al trecutului era insigna VVA prinsă la rever.

Wendy Doyle era la grădiniță când ei își începuseră cariera. Fusese invitată să țină o cuvântare. Lui Webb i se păruse o alegere inspirată. Îl urmase pe Crosby pe podium și vorbise despre rolul corespondenților de război în 1995, arătând că cei din generația Vietnam fuseseră primii și ultimii ziariști cărora li se permisese să-și bage nasul peste tot. Reprezentau într-adevăr un grup select. Doyle își câștigase un renume bine-meritat după reportajele ei din Somalia și Bosnia iar cuvintele ei îi animaseră – nu se mai simțeau ca niște relicve ale unui trecut inutil.