Teroare

Prolog.

Buenos Aires, Argentina martie 1976 „Credința în originea supranaturală a răului este inutilă; oamenii sunt singuri capabili de cele mai mari mișelii.”

Joseph Conrad.

Atât de multă moarte. Cu toate acestea, a început și s-a terminat cu viață. Două vieți.

Doctorul se uita la ele pe deasupra ochelarilor, strâmbându-se.

— Trebuie să fiți pregătiți pentru ce e mai rău. Are probleme respiratorii acute și am observat și o aritmie cardiacă. Rugați-vă pentru ea.

Rosa se uită la el. Își simțea trupul de parcă cineva i l-ar fi scobit cu unghiile. Își privi buricul și scoase un țipăt scurt.

Reuben o luă în brațe. Se uita la copilul din mâinile ei. Avea strălucirea roză a oricărui nou-născut, ochi mari, căprui, umezi. Începu să plângă, de parcă ar fi înțeles sentința la moarte dată sorei ei gemene. De parcă, chiar din primele ei clipe de viață ar fi înțeles că lumea vrea s-o despartă de sora ei.

Reuben încercă s-o liniștească. Îi simțea pălmuța strângându-i tare degetul. Atât de mică și delicată. Dumnezeu îl avertiza. Riscase viața celor pe care îi iubea și acum El îi arăta că ceea ce-i fusese dat i se putea lua la fel de ușor.

Era vina sa.

— Nu este nici o speranță? Se auzi el spunând.

— Întotdeauna există speranță, dar am făcut tot ce se putea face. Acum este în mâinile Domnului.

Nu voia să-l privească în ochi. Era tânăr, aproape de vârsta lui Reuben. Încercă să se detașeze, ca să poată trece la un alt pacient.

— Cel puțin mai aveți o fiică.

— Pot s-o văd? Întrebă Rosa.

*

Eva avea gușă, iar pielea îi atârna. Arăta ca un pui de iepure care nu făcuse încă ochi. Reuben îi putea număra coastele, iar firul de identificare legat de gleznă era cu puțin mai subțire decât degetul ei mare. Un tub de oxigen îi fusese înfipt în obraz. Țipa; era un țipăt straniu, ascuțit, la fel ca cel al unui pescăruș.

— Eva, murmură Rosa.

Părea atât de mică, chiar și pentru incubatorul pierdut în vasta lume albă a spitalului. Membrele i se zbăteau, iar fața i se strâmba ca la o maimuță.

Rosa i-o dădu pe cealaltă fetiță, Simone. O privea pe soția sa cum o mângâia pe Eva, din instinct, presupuse. O luase în brațe și o legăna, dar micuța își arcui spatele și începu să țipe și mai tare, fața înroșindu-i-se de durere și supărare. Se înecă și buzele i se făcură vinete.

— Las-o jos, spuse Reuben.

Eva se zbătea și mai tare. Gura lipsită de dinți căuta aer; ochii îi erau strâns închiși.

— Las-o jos!

Rosa începu să tremure. Părea la fel de înspăimântată și neajutorată ca fetița. Se supuse, lăsând-o pe Eva jos în leagăn, apoi se dădu înapoi, cu pumnul strâns la gură și ochii plini de lacrimi.

Reuben nu știa ce-l apucase. Poate că intuia, simțindu-se pentru o clipă în locul Evei, în adăpostul cald al pântecului Rosei, simțind atingerile moi și îmbrățișarea surorii gemene. Din momentul concepției, și-a dat seama el, nu fusese o parte întreagă, ci doar jumătate.

Acum, în fața primei sale lupte, îi era frig și era singură.

O puse pe Simone cu fața lângă sora ei în leagăn. Imediat, fata se strânse lângă ea și, conștient sau nu, își puse brațul stâng în jurul ei. Aproape imediat țipetele groaznice încetară.

Simți cum îi îngheață transpirația.

Ochii Rosei îl priveau țintă. Reuben ridică din umeri. Cine poate explica de ce facem anumite lucruri?

*

Doctorul îi găsi pe soții Altman încă veghind asupra gemenelor.

— Eva răspunde bine la tratament. O veți putea lua acasă în câteva zile.

Reuben nu-și putea lua ochii de la fetele sale. Stăteau cu degetul mare una în gura celeilalte.

— Mulțumesc, doctore.

Acesta zâmbi.

— Cu trei zile în urmă mi-ați spus că va muri. Este un miracol.

— După experiența mea, copiii, chiar și cei mai mici, sunt foarte încăpățânați.

— S-a oprit din plâns imediat ce am pus-o pe Simone în pătuț cu ea.

Doctorul zâmbi îngăduitor.

— Da, desigur.

Reuben se aplecă deasupra pătuțului. Gemenele adormiseră. Reuben, ateul, spuse o rugăciune către Dumnezeul în care nu mai credea și jură că nu le va mai pune vreodată în primejdie.

Un jurământ pe care știa încă de pe-acum că nu va putea să-l țină.

I.

Argentina, 1974-1976

Buenos Aires, martie 1976

Dintre cele peste cincizeci de persoane care participau la botezul din catedrala San Isidro, Julio Castro era singurul care se culcase cu mama celor două fetițe ce intrau astăzi în sânul bisericii. Îi era greu să se concentreze asupra cuvintelor preotului care enumera îndatoririle nașilor. Se uita fix la Rosa și nu putea să se gândească decât că „te iubesc încă”.

Zâmbetul îi înghețase.

Încă te iubesc.