Xanadu

CĂLĂTORIA ESTE DESTINAȚIA

— Din „Dhammapada”

Prolog.

Toulouse, Franța.

În Anul întrupării Domnului nostru, 1293.

L-au găsit în capelă. Zăcea pe spate, cu chipul învinețit de frig și ace de gheață în barbă. Era conștient doar pe jumătate și bodogănea ceva în legătură cu un cavaler templier, un comision secret de la Papă, o femeie frumoasă pe un cal alb. L-au dus înapoi în chilia lui și l-au culcat pe lavița tare care-i slujea drept pat de douăzeci de ani încoace. De-acum, era bătrân și nu se mai putea face mare lucru. Ochii lui văzuseră luciul rece al morții. Ceilalți călugări își începură rugăciunile murmurate, în timp ce unul se grăbea să-l cheme pe abate, pentru ca bătrânul să-și poată mărturisi ultima spovedanie.

* * *

În încăpere domnea un frig de moarte. Abatele întoarse capul, la auzul unei ramuri de brad desprinse de trunchiul copacului, căzând în pădure sub povara ei de zăpadă. La auzul sunetului, pleoapele bătrânului tresăriră, licărul galben al lumânării reflectându-se în cristalinul ochiului. Respirația îi hârâia în piept, iar abatele strâmbă din nas când îi simți mirosul viciat.

Șopti ceva, un nume poate, căci era de neînțeles.

— Wilhelm, murmură abatele, aplecându-se cât de mult îndrăznea. Acum îți pot asculta confesiunea.

— Confesiunea mea?

— Ți se vor ierta toate păcatele, iar în noaptea asta ai să-l vezi pe Binecuvântat Mântuitorul nostru.

Wilhelm zâmbi, cu un rânjet oribil care-l înfiora pe abate până în măduva oaselor. Fratele Wilhelm, care venise la ei învăluit într-o atât de mare taină, părea pe cale să-i părăsească în același fel.

— Apă.

Starețul îi înălță capul și-i umezi buzele cu apă dintr-o strachină de lemn pusă pe podea, lângă laviță. Umbrele se alungeau peste piatră. Aerul din celulă era ca tăișul unui cuțit, respirația celor doi ridicându-se spre tavan în aburi subțiri, precum sufletul ieșind din trup. Christ, supliciat, se zvârcolea pe perete, în chinurile crucificării.

— Binecuvântatul Mântuitor nu mă va primi.

— Trebuie să te mărturisești, repetă abatele, nerăbdător să sfârșească spovedania înainte ca sufletul să se înalțe la cer.

— Îl văd pe diavol.

Din nou, același rânjet de hârcă.

— Îmi încălzește cazanul.

La auzul acestei pomeniri a Necuratului, starețul simți un junghi de groază pe șira spinării.

— Ai trăit o viață sfântă. De ce ai pricină să te temi de Belzebut?

Călugărul ridică de pe laviță o mână, cu degetele încârligate ca niște gheare, agățându-se de mâneca sutanei abatelui.

— Vino mai aproape, îl chemă el. Vino mai aproape și-ți voi spune. Întocmai. De ce mă tem.

PARTEA ÎNTÂI.

LUNA SARAZINILOR.

De la Acra la Alep.

Valea Fergana în Hanatul Chaghadai al tătarilor.

Anul Oii.

Dintotdeauna visase că putea să zboare.

Uneori, în zile ca aceasta, își închipuia că pământul se întindea în fața ei ca sub ochiul unui vultur, simțea înălțarea vânturilor din vale într-o bătaie de aripă, putea crede, o clipă, că nici o legătură de argint nu o mai ținea țintuită de sol.

Khutelun își struni calul, întorcându-se cu fața spre vântul rece de miazănoapte, care îi ardea obrajii. Piscurile înzăpezite ale Acoperișului Lumii dobândiseră un albastru de gheață în soarele după-amiezei târzii. Sub ea, în vale, yurtele negre ale tribului stăteau ghemuite ca niște hoți prin adâncitura cafenie așternută cu chiciură. În iernile lungi din Centrul Lumii, nimic nu se clintea pe câmpie. Pământul revenea sub stăpânirea gheții.

Era singură pe piscul muntelui, singură cu tăcerea, tăcerea cea mare a stepelor.

Aici îi era menit din naștere să stea, în șaua calului, cu fața arsă de vânt. „Dar,” își spuse ea cu amărăciune, „dacă va ieși pe voia tatălui meu, am să-i fiu dată unui băietan înfumurat care-mi va dărui prunci și mă va pune să-i îngrijesc yurta și să-i mulg caprele și niciodată nu voi mai călări în fruntea tumen-ilor tatălui meu.” Se născuse alcătuită pe dos, cu inimă de armăsar și coadă de iapă.

Își dorea să nu fi trebuit niciodată să crească în acel trup de femeie, să poată călări ca o fată peste stepă până la sfârșitul zilelor ei. Dacă se năștea în trup de bărbat, ar fi fost următorul han al stepei de sus. Și, când colo, trebuia să se mulțumească doar să-l vadă pe unul dintre fiii ei domnind peste pășunile înălțimilor din Almalik.

Însă chiar și cu această consolare, într-o bună zi avea să fie nevoită să iasă la păscut cu un bărbat. Gândul de a se supune o făcea să-i vină rău pe dinăuntru.

Nu s-ar fi putut spune că nu simțea câteodată nevoia tovărășiei unui bărbat sau dorința de a avea copii. Putea fi adevărat și faptul că tânjea după mângâierea trupească a unui bărbat și asculta taifasul desfrânat al surorilor ei măritate cu o curiozitate nu tocmai trecătoare. Dar s-o apuce pe o asemenea cale – deși știa că într-o bună zi trebuia s-o facă – ar fi însemnat să rămână pe veci legată de yurta soțului ei.