Ce este sanctuarul

Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost temelia și pivotul central al credinței advente, a fost acesta: "Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi sfântul Locaș va fi curățit". (Dan. 8,14). Acestea fuseseră cuvintele cunoscute de toți credincioșii apropiatei reveniri a Domnului. Pe buzele a mii de oameni era repetată această profeție ca un cuvânt de ordine al credinței lor. Toți simțeau că de evenimentele prezise aici depindeau cele mai strălucite așteptări și cele mai scumpe nădejdi. Aceste zile profetice fuseseră arătate ca încheindu-se în toamna anului 1844. La fel cu restul lumii creștine, adventiștii susțineau atunci că pământul sau o parte din el era sanctuarul. Astfel, ei înțelegeau că curățirea sanctuarului însemna curățirea pământului prin focul zilei de pe urmă și că aceasta urma să aibă loc la a doua venire. De aici s-a tras concluzia că Hristos urma să vină pe pământ în anul 1844. Dar timpul stabilit trecuse și Domnul nu Se arătase. Credincioșii știau că Cuvântul lui Dumnezeu nu greșește. Atunci interpretarea lor trebuie că era greșită; dar unde era greșeala? Mulți au tăiat nodul dificultăților, negând că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844. Și nu puteau aduce nici o dovadă în susținerea lor decât faptul că Hristos n-a venit la data când L-au așteptat. Ei susțineau că dacă zilele profetice s-ar fi sfârșit în anul 1844, Hristos ar fi trebuit să curățească sanctuarul, curățind pământul prin foc; și că, dacă n-a venit, însemnează că profeția nu s-a încheiat atunci. Primirea acestei păreri însemna renunțarea la calculul anterior al perioadelor profetice. Dar se constatase temeinic că cele 2300 de zile începuseră atunci când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe, cu privire la refacerea și clădirea Ierusalimului în toamna anului 457 în. Hr. Luând această dată ca punct de plecare, se vedea o armonie desăvârșită în aplicarea tuturor evenimentelor prezise în explicarea acelei perioade din Daniel 9,25-27. Șașezeci și nouă de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2300 urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns; iar botezul lui Hristos și ungerea cu Duhul Sfânt, în anul 27 d. Hr., împlinea exact specificarea făcută. La mijlocul săptămânii a 70-a, Mesia urma să fie omorât. La trei ani și jumătate de la botezul Său, Hristos a fost răstignit, adică în primăvara anului 31 d. Hr. Astfel, cele șaptezeci de săptămâni sau 490 de ani erau rezervate pentru Iudei. La încheierea acestei perioade, națiunea a sigilat lepădarea lui Hristos prin persecutarea ucenicilor Săi, iar apostolii s-au îndreptat către Neamuri la anul 34 d. Hr. Primii 490 de ani din cei 2300 fiind încheiați atunci, mai rămâneau 1810 ani. Și începând cu anul 34 d. Hr., cei 1810 ani se terminau și ei în 1844. "Apoi, a spus îngerul, Sfântul Locaș va fi curățit". În modul acesta, toate prevederile anterioare ale profeției se împliniseră indiscutabil la timpul stabilit. În acest calcul, totul era lămurit și armonios, în afară de faptul că nu s-a văzut nici un eveniment petrecându-se în anul 1844 care să corespundă curățirii sanctuarului. Dar a tăgădui că zilele s-au sfârșit la data aceea însemna să se arunce confuzie asupra întregii probleme și să se renunțe la pozițiile care fuseseră stabilite prin împlinirea fără greș a profeției. Însă Dumnezeu condusese pe poporul Său în marea mișcare adventă, puterea și slava Sa însoțiseră lucrarea și El nu putea îngădui ca ea să se încheie în întuneric și în dezamăgire sau să fie socotită o agitație rătăcită și fanatică. El nu avea să lase Cuvântul Său acoperit de îndoială și nesiguranță. Cu toate că mulți renunțaseră la calculul de mai înainte al perioadelor profetice și negau concepția corectă a mișcării întemeiată pe ea, alții nu erau dispuși să renunțe la punctele de credință și la o experiență care erau susținute de Scripturi și de mărturiile Duhului lui Dumnezeu. Aceștia erau convinși că au adoptat principii sănătoase de interpretare în studiul lor cu privire la profeții și că era de datoria lor să țină la aceste adevăruri deja descoperite, continuând același drum de cercetare biblică. Cu rugăciuni stăruitoare, ei au revizuit poziția lor și au studiat Scripturile ca să descopere greșeala făcută. Și pentru că n-au văzut nici o greșeală în calculul lor cu privire la perioadele profetice, au fost conduși să examineze mai atent subiectul sanctuarului. În cercetarea lor, au descoperit că nu există nici o dovadă în Scripturi care să susțină concepția populară că pământul este sanctuarul; dar au găsit în Biblie o explicație a subiectului sanctuarului, despre natura lui, despre locul așezării sale și serviciile din el. Mărturia scriitorilor sfinți era atât de clară și completă, încât clarificarea problemei era mai presus de orice îndoială. Apostolul Pavel în Epistola către Evrei spune: "Legământul dintâi avea și el porunci privitoare la slujba dumnezeiască și la un locaș pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită "Locul Sfânt", era sfeșnicul, masa și pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema "Locul prea Sfânt". El avea un altar de aur pentru tămâie și chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise și tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispășirii cu umbra lor". (Evrei 9:l-5).