Cugetari de pe Muntele Fericirilor

CUPRINS:

Prefață.

Pe coasta muntelui.

Fericirile.

Spiritualitatea legii.

Adevăratul motiv al slujirii.

Rugăciunea Domnului.

Nu judecând, ci lucrând.

Prefață.

Predica de pe Munte este binecuvântarea cerului adresată lumii

— O voce de la tronul lui Dumnezeu. A fost dată oamenilor pentru a le fi legea datoriei și lumina cerului, speranța și mângâierea lor în întristare, bucuria și mângâierea lor în toate greutățile și căile vieții.

Aici Marele Predicator, Învățătorul Maestru rostește cuvintele pe care Tatăl I le-a dat să le vorbească.

Fericirile sunt salutul lui Hristos nu doar pentru cei care cred, ci pentru întreaga familie omenească. El pare să fi uitat pentru moment că era pe pământ și nu în cer; și El folosește salutul obișnuit în împărăția luminii. Binecuvântările curg de pe buzele Sale ca revărsarea unui bogat râu de viață care a fost oprit multă vreme.

Hristos nu ne lasă în îndoială cu privire la trăsăturile de caracter pe care le va recunoaște și le va binecuvânta întotdeauna.

El Se întoarce de la cei favorizați din lumea aceasta spre aceia pe care aceștia îi desconsideră, binecuvântându-i pe toți care primesc lumina și viața Sa. Celor săraci cu duhul, celor blânzi, celor umili și disprețuiți, celor prigoniți El le deschide brațele Sale zicând: „Veniți la Mine. Și Eu vă voi da odihnă.” Domnul Isus poate să se uite la mizeria lumii fără o umbră de regret pentru că l-a creat pe om. În inima omenească El vede mai mult decât păcat, mai mult decât mizerie. În înțelepciunea și iubirea Sa infinită El vede posibilitățile omenirii, înălțimea la care acesta poate ajunge. El știe că, deși ființele omenești au abuzat de îndurările pe care le-au primit și au distrus demnitatea dată lor de Dumnezeu, totuși Creatorul va fi slăvit în răscumpărarea lor.

Cuvintele pe care Hristos le-a rostit pe Muntele Fericirilor își păstrează puterea lor de-a lungul veacurilor. Fiecare propoziție este o perlă din visteria adevărului. Principiile enunțate în acest discurs sunt valabile pentru toate veacurile și toate clasele de oameni. Cu energie divină Hristos și-a exprimat credința și speranța când numea o clasă de oameni după alta ca fiind fericite fiindcă și-au format caractere drepte. Trăind viața dătătorului de viață, prin credință în El fiecare poate ajunge standardul prezentat în cuvintele Sale.

E. G. White.

Pe coasta muntelui.

Cu mai bine de paisprezece veacuri înainte de nașterea Domnului Isus în Betleem, copiii lui Israel s-au adunat în frumoasa vale a Sihemului și, de pe munții din ambele părți, se auzeau glasurile preoților care vesteau binecuvântările și blestemele, – „binecuvântarea dacă veți asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru. Blestemul, dacă nu veți asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru” (Deut. 11:27-28). Și astfel, muntele de pe care au fost rostite cuvintele de binecuvântare a ajuns să fie cunoscut sub numele de Muntele Fericirilor. Dar cuvintele care au ajuns o binecuvântare pentru o lume păcătoasă și trudită n-au fost rostite pe Garizim. Israel nu a atins idealul cel înalt, care-i fusese pus înainte. Altcineva decât Iosua trebuia să-l conducă pe poporul Său la adevărata odihnă a credinței. Garizim nu mai este cunoscut ca Muntele Fericirilor, ci acel munte fără nume, de lângă lacul Ghenezaret, unde Isus a rostit cuvintele de binecuvântare în auzul ucenicilor Săi și al mulțimii.

Să ne întoarcem cu imaginația la scena aceea și, așa cum stăm împreună cu ucenicii pe coasta muntelui, să pătrundem în simțămintele și gândurile care le-au umplut inimile. Înțelegând ce însemnau cuvintele Domnului Isus pentru aceia care le auzeau, putem să vedem în ele o nouă viață și frumusețe și să primim și noi învățăturile lor adânci.

Când Mântuitorul Și-a început lucrarea de slujire, credința populară despre Mesia și lucrarea Sa era de așa natură, încât făcea ca poporul să fie cu totul nepregătit să-L primească. Spiritul 5 adevăratei devoțiuni se pierduse în tradiții și ceremonii, iar profețiile fuseseră tâlcuite după dorința inimii trufașe și iubitoare de lume.

Iudeii așteptau venirea Cuiva, nu ca un Mântuitor din păcat, ci ca un mare prinț, care să aducă toate națiunile sub stăpânirea Leului din seminția lui Iuda. În zadar îi chemase Ioan Botezătorul, la pocăință cu puterea cercetătoare de inimi a profeților de pe vremuri.

În zadar li-L arătase el, lângă Iordan, pe Isus, ca Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Dumnezeu căuta să îndrepte inimile lor spre profeția lui Isaia, care vorbea despre suferințele Mântuitorului, dar ei nu voiau să asculte.

Dacă învățătorii și conducătorii lui Israel ar fi fost gata să se predea harului Său transformator, Isus ar fi făcut din ei reprezentanții Săi în mijlocul oamenilor. În Iudea se vestise prima dată venirea Împărăției și acolo se adresase chemarea la pocăință. Prin gestul izgonirii profanatorilor din templul din Ierusalim, Isus Se anunțase ca Mesia – Acela care avea să curețe sufletul de întinăciunea păcatului și să facă din poporul Său un templu sfânt pentru Domnul.

Dar conducătorii iudei nu voiau să se smerească și să-L primească pe umilul Învățător din Nazaret. Cu prilejul celei de-a doua vizite a Sa la Ierusalim, El a fost târât înaintea Sinedriului și numai teama de norod i-a făcut pe acești demnitari să nu încerce să-i ia viața.