Templul

Manuscris găsit pe coasta Yucatan.

În această zi de 20 august 1917, eu, Karl Heinrich, conte de Altberg-Ehrenstein, locotenent-comandant al submarinului U-29 din flota imperială germană, mă pregătesc să vâr într-o sticlă ultimul mesaj scris după ce nava mea a naufragiat într-un anume loc din Oceanul Atlantic căruia nu-i cunosc coordonatele exacte, dar care, după toate aparențele, se situează la 25° latitudine nordică și la 35° longitudine vestică.

Îndeplinesc acest ultim act din dorința de a aduce la cunoștință lumii un fapt neobișnuit. În mod neîndoielnic, nu voi supraviețui pentru a putea vorbi eu însumi despre el.

Submarinul mi s-a scufundat, cum am mai spus. Dar împrejurările în care mă găsesc sunt în același timp extraordinare și amenințătoare, încât neclintita mea voință germană are mult de suferit.

În cursul după-amiezii de 18 iunie, așa cum am transmis prin radio submarinului U-61 aflat în drum spre Kiel, am torpilat cargoul englezesc Victory, plecat din New York spre Liverpool, la 45° 16° latitudine nordică și 28° 34° longitudine vestică. Echipajului i s-a permis să părăsească nava în șalupe, pentru ca filmul pe care-l turnăm pentru arhivele Amiralității, legat de evenimente, să fie și mai dramatic. Vasul s-a scufundat în mod spectaculos, mai întâi cu prova, ridicându-și pupa deasupra valurilor pe când se afunda în apă vertical. Aparatul nostru de filmat n-a scăpat nici un detaliu și regret că un atât de reușit document cinematografic nu va ajunge niciodată la Berlin. După asta am scufundat șalupele de salvare cu tunurile, apoi am plonjat în adâncuri.

La apusul soarelui, când submarinul a revenit la suprafață, am descoperit pe punte corpul unui marinar. Mâinile îi erau încleștate de parapet. Bietul băiat era tânăr, cu tenul mat, foarte frumos. Un italian sau grec, probabil, care, evident, făcuse parte din echipajul lui Victory. Își căutase salvarea chiar pe nava nevoită s-o distrugă pe a sa victimă ca atâtea altele a nedreptului război de agresiune pe care porcii ăștia de englezi l-au pornit împotriva Patriei noastre. Oamenii mei l-au scotocit peste tot, găsindu-i în buzunarul hainei o ciudată piesă de fildeș, gravată, reprezentând un chip tânăr încununat cu lauri. Secundul, locotenentul Klenze, închipuindu-și că obiectul era vechi și de mare valoare artistică, l-a luat și și l-a însușit. Cum a putut ajunge acel cap sculptat în posesia unui matelot, nimeni n-o va ști niciodată.

Pe când cadavrul era aruncat peste bord, s-au produs două incidente, semănând tulburare între marinarii noștri. În timp ce trăgeau corpul spre bastingaj, ochii mortului, până atunci închiși, s-au deschis larg. Mai mulți oameni au afirmat că mortul îi privea ironic pe cei doi marinari aplecați peste el, Schmidt și Zimmer. Matrozul Müller, un bărbat în vârstă și care din această cauză ar fi trebuit să se arate cu judecată, dar în realitate nu-i decât un cretin de alsacian superstițios, a fost într-atâta de șocat de acea pretinsă privire, încât a urmărit căderea corpului. El s-a jurat mai apoi pe toți dumnezeii că, după ce se scufundase o clipă sub valuri, marinarul: se redresase, își întinsese brațele și se îndepărtase rapid spre sud, înotând pe sub apă. Klenze și cu mine n-am acordat nici un credit acestei demonstrații de credulitate țărănească și am hotărât să-i pedepsim pe oamenii noștri, în special pe Müller.

A doua zi, o parte din echipaj s-a îmbolnăvit. După toate aparențele, sufereau din pricina tensiunii nervoase la care îi supunea lunga noastră călătorie. Avuseseră coșmaruri groaznice. Mulți dintre ei arătau ca năuci, loviți de o ciudată apatie. După ce m-am convins că nu era vorba de purtările unor simulanți, le-am permis să se odihnească. Și cum marea era agitată, am coborât la o adâncime unde valurile nu ne deranjau prea mult. Ne-am aflat astfel la adăpost, ruta nu ne era stânjenită decât de un enigmatic curent oceanic orientat spre sud, și care nu figura pe niciuna dintre hărțile noastre de bord. Văicărelile bolnavilor, chiar enervante prin insistență, nu păreau, să demoralizeze peste măsură restul echipajului, așa că n-am aplicat măsuri extreme. Ne făcuserăm planul să așteptăm în apele acelea ca să interceptăm pachebotul Dacia, căruia agenții noștri din New York îi anunțaseră trecerea.

La sfârșitul după-amiezii, când ne-am ridicat la suprafață, marea se liniștise. La orizont, înspre nord, am zărit fumul unui vas de război, însă eram destul de departe și nu ne îngrijora prezența lui, cu atât mai mult cu cât nava noastră se scufunda foarte ușor. Mai multă neliniște ne produceau monologurile lui Müller, din ce în ce mai violente pe măsură ce se apropia noaptea. Căzuse într-un soi de dezgustătoare mentalitate infantilă și, cu o stranie logoree, declara că vede prin hublouri cadavre. Aparițiile acelea, pretindea el, îl priveau fix și intens. Zicea că recunoaște în ele victimele isprăvilor noastre încununate de succes. Mai mult, adăuga el, erau conduse de tânărul marinar aruncat peste bord. Povestea lui era atât de sinistră că, după ce l-am biciuit zdravăn, l-am pus în lanțuri. Cum nemulțumirea oamenilor creștea, am crezut că era cazul să pretindem păstrarea disciplinei. Am respins totodată și cererea unei delegații conduse de Zimmer, care dorea ca figurina de fildeș să fie azvârlită în mare.

În 20 iunie, mateloții Bohm și Schmidt, care în ajun se număraseră printre bolnavi, deveniră nebuni furioși. Am regretat că nu indusesem în echipaj și un ofițer medic, căci viețile germane sunt prețioase. Aiurelile celor doi tulburau într-atâta disciplina generală, că am aplicat soluția extremă. Echipajul a acceptat-o în silă însă ea a părut să-l liniștească totuși pe Müller – care de atunci nu ne-a mai pricinuit nici un necaz. În starea aceea i-am pus în libertate, iar el s-a întors fără o vorbă la treburile sale obișnuite.

Săptămâna următoare, în așteptarea Daciei, am fost cu toții foarte nervoși. Tensiunea a crescut după ce am descoperit dispariția lui Miiller și Zimmer, care se sinuciseră probabil, istoviți de viziunile terifiante ce-i urmăriseră zile în șir. Totuși, nimeni nu i-a văzut cu adevărat aruncându-se peste bord. Aproape că-mi părea bine că scăpasem de Müller, fiindcă, până și în perioada liniștită, prezența lui influențase mult echipajul. Acum fiecare rămânea tăcut, de parcă și unii și alții am fi avut de păstrat un secret teribil. Bolnavii sporiseră la număr.

Locotenentul Klenze suporta greu presiunea adâncurilor, și cel mai mic lucru îl irita. Îndeosebi delfinii, din ce în ce mai mulți în jurul lui U-29, îl agasau din cale-afară, și la fel forța în creștere a curentului misterios ce ne făcea să derivăm spre sud.

Atunci ne-am dat seama că rataserăm Dacia. Astfel de eșecuri nu sunt rare, iar eu eram mulțumit în forul meu intim, fiindcă puteam de-acum să mă întorc la Wilhelmshaven.

În 28 iunie, la amiază, am pus cap-compas spre nord-est și, în ciuda unor coliziuni destul de comice cu niște mase neobișnuit de compacte de delfini, ne-am văzut curând așezați pe direcția cea bună.

Explozia produsă în compartimentul mașinilor la ora 2 dimineața ne-a luat pe toți prin surprindere, căci oamenii, care nu-și neglijaseră o singură clipă datoria, nu constataseră până atunci nici o defecțiune mecanică. Dând fuga acolo, locotenentul Klenze a găsit rezervorul de combustibil și cea mai mare parte a aparatelor distruse complet. Raabe și Schneider, cei doi mecanici, fuseseră uciși pe loc. Bineînțeles, regeneratorii chimici de atmosferă erau neatinși, puteam folosi rezervele de aer comprimat și acumulatorii ca să ne scufundăm ori să urcăm la suprafață, dar ne-a devenit imposibil să înaintăm sau să manevrăm submarinul. Iar dacă ne-am fi căutat norocul la bordul bărcilor de salvare, ar fi însemnat să ne predăm nemilosului inamic al marii noastre națiuni germane.

În după-amiaza zilei următoare, ne-a survolat un stol dens de păsări de mare, venit din sud, și oceanul a început să se înfurie. După ce am închis tambuchiurile, am așteptat desfășurarea evenimentelor și, foarte curând, am înțeles că trebuia să coborâm sub apă, dacă nu voiam să ne dea valurile peste cap. Rezervele noastre de aer comprimat scădeau văzând cu ochii și nici nu doream să le irosim pe cele de electricitate, dar n-aveam de ales. De altfel, nu ne-am scufundat prea adânc. La capătul mai multor ore, dându-mi seama că marea se liniștise, am hotărât să urc la suprafață. Însă mecanismul de revenire se deteriorase. Cu toată râvnă mecanicilor, a refuzat să funcționeze.

Acest prizonierat submarin a avut darul de a-i înspăimânta pe oameni, care începeau să murmure lucruri neplăcute în legătură cu Klenze, deoarece încăpățânarea lui de a păstra plăcuța de fildeș îi contraria. N-am putut să instaurăm calmul decât după ce i-am amenințat cu pistoalele. Ca să le dăm o ocupație și să-i liniștim, le-am ordonat să se înverșuneze pe mașini, deși n-avea nici un rost.

Klenze și cu mine dormeam cu schimbul. Răscoala a izbucnit în timpul somnului meu, în data de 4 iulie pe la orele cinci dimineața. Cei șase porci de mateloți care ne rămâneau, închipuindu-și că eram pierduți, trecuseră printr-o criză de furie când, cu două zile în urmă, refuzaserăm să ne predăm unei nave americane. De atunci delirau întruna, împroșcându-ne cu injurii, răcnind ca niște animale abjecte ce erau, sfărâmând fără alegere piese de mobilier și material de navigație. Pomeneau necontenit de chipul tânărului care i-ar fi privit înainte de a fugi înot și blestemau cât era ziua de lungă figurina lui Klenze. Acesta, un renan moale și efeminat, părea paralizat. S-a dovedit ineficace.

Am sfârșit prin a-i împușca pe cei șase. Lucrul devenise necesar. După asta, m-am asigurat că erau cu toții atinși mortal. Le-am azvârlit cadavrele prin dublul sas. De acum înainte, Klenze și cu mine eram singurii ocupanți ai submarinului. Secundul meu, foarte încordat, începu să bea fără cumpătare. Am stabilit între noi să rămânem în viață cât mai mult posibil, apelând la, stocul abundent de provizii și la rezervele de oxigen. Busolele și celelalte aparate de măsură fuseseră distruse. Nu ne-am mai putut stabili poziția decât cu aproximație. Din fericire, aveam rezerve de electricitate în acumulatori, pentru proiectoare și pentru iluminatul interior. Privind prin hublouri, nu vedeam niciodată altceva decât cetele de delfini care înotau paralel cu direcția derivei noastre. Pe plan științific, acești delfini mă interesau, întrucât toți specialiștii știu că Delphinus delphi din specia comună, care este un mamifer cetaceu, nu poate rezista multă vreme fără aer. Or, supraveghind îndeaproape unul dintre acești înotători vreme de două ore, am putut constata că nu ieșea la suprafață deloc.

Pe măsură ce trecea timpul, Klenze aprecia că derivam în continuare spre sud și ne scufundam tot mai adânc. Ne-am dedicat studiului florei și faunei marine, căci luasem în bagajele mele numeroase cărți pe acest subiect. Camaradul meu n-avea cultură. Spiritul său, care nu era al unui prusac, se pierdea în considerații lipsite de interes. Apropierea morții noastre inevitabile îl tulbura extrem de tare și-l surprindeam adesea exprimându-și regretul pentru bărbații, femeile și copiii pe care îi trimisesem la fund. Nu după multă vreme, mi s-a părut profund dezechilibrat. Ore întregi fixa figurina de fildeș, delirând despre lucrurile pierdute și uitate sub ape. Uneori, cu titlu de experiment psihologic, îi încurajam reveriile pentru a-i asculta nesfârșitele citate poetice și poveștile despre naufragii. Eram nefericit din cauza lui, căci e întotdeauna trist să vezi suferind un german. Dar am considerat că nu era camaradul împreună cu care mi-ar fi convenit să mor. Fiindcă eu sunt un om de fier, știu cum o să-mi cinstească Patria memoria, știu că voi fi un model pentru generațiile tinere.

La 9 august, am văzut fundul, spre care am îndreptat îndată un proiector puternic. Era o întindere ondulată, cu alge și cochilii. Mai era presărată cu mici obiecte acoperite de ierburi marine și încrustate cu sidef, și care, după părerea lui Klenze, erau niște epave străvechi zăcând în mormintele lor. A fost totuși surprins de un pinten de materie solidă, cu diametrul de două picioare, ivit la mai mult de patru picioare deasupra fundului oceanului, cu laturile turtite și suprafețe netede, formând, acolo unde se întâlneau, unghiuri foarte obtuze. Eu unul mi-am zis că pintenul nu era decât o protuberanță oarecare, dar Klenze susținea că vedea niște semne gravate. La un moment dat, a început să tremure și și-a întors privirile de la acel peisaj submarin, ca terorizat. Ca să se justifice, mi-a spus că întinsul spațiilor acelora imense, obscuritatea, depărtarea și misterul abiselor oceanice îl aduseseră la capătul puterilor. Era obosit, fizic și moral, ăsta-i adevărul, și de-acum înainte fără nici o utilitate. Însă eu, care sunt german de rasă pură, am putut să mai remarc două lucururi: primo, că U-29 rezista minunat la presiune; secundo, că delfinii aceia ciudați ne urmau mai departe, la o adâncime unde naturaliștii consideră că existența unor organisme atât de evoluate nu este posibilă. De fapt, e neîndoielnic că exageram în privința adâncimii. Totuși, coborârea durase destul de mult timp și eram îndeajuns de jos încât să fiu sigur pe ceea ce am spus.

În 12 august, la orele 3 și un sfert dimineața, Klenze a înnebunit, A urcat în turelă ca să dea drumul proiectorului. L-am văzut năvălind cu fața complet desfigurată în bibliotecă, unde mă instalasem. A început să strige, pe un ton surprinzător:

— Ne cheamă! El ne cheamă! Îl aud! Trebuie să mergem acolo.

Pe când vorbea, a luat de pe masă figurina de fildeș, a vârât-o în buzunar, m-a apucat de mână și a încercat să mă tragă spre punte. Într-o străfulgerare, am înțeles că intenționa să deschidă sasul și să plonjeze cu mine în apă, comițând în același timp o crimă și o sinucidere. Am încercat să-l calmez, însă devenea din ce în ce mai violent:

— Haide acum, să nu mai așteptăm, o să fie prea târziu. E mai bine să ne căim imediat și să fim iertați pe loc, decât să n-avem încredere și să fim osândiți.

Am hotărât să-mi schimb atitudinea și i-am spus că era pe cale de a-și pierde mințile.

— Dacă-s nebun, a urlat el atunci, e minunat! Zeii ar putea disprețui un om atât de dur încât își păstrează sângele rece în fața unei morți de o asemenea atrocitate. Vino, fii nebun, câtă vreme el ne mai cere o favoare.

Explozia lui de revoltă părea să-i fi produs o oarecare ușurare: sfârșindu-și fraza, s-a liniștit. M-a rugat să-i îngădui să plece singur, dacă nu voiam să-l urmez. Era un german, fără îndoială. Dar din Rhenania, și în plus nebun. Acceptându-i cererea, mă debarasam de cineva care nu-mi mai era camarad, ci o amenințare continuă. I-am pretins să-mi înmâneze figurina de fildeș înaintea marii sale plecări, dar asta l-a făcut să izbucnească într-un râs atât de straniu, încât n-am insistat. L-am întrebat dacă nu dorea să lase vreo amintire familiei, o șuviță de păr, bunăoară, în caz că eu avem să mă salvez. A plecat râzând în același fel neobișnuit.

Klenze s-a cățărat pe scară, iar eu am acționat levierele ce-l trimiteau la moartea pe care și-o alesese. Pe când era aruncat afară din navă, am măturat apa cu proiectorul ca să-l mai văd pentru o ultimă dată. Voiam să știu dacă presiunea îl turtise, cum ar fi fost logic, sau, dimpotrivă, rămăsese neatins, la fel ca delfinii aceia nemaipomeniți. N-am reușit să-l observ pe ultimul meu camarad, fiindcă delfinii stăteau grămadă în jurul submarinului.

În seara aceea, am regretat că nu-i șterpelisem bietului Klenze, din buzunar, figurina de fildeș, căci amintirea ei mă fascina. Nu puteam să-mi șterg din memorie acel cap tânăr și frumos, cu cunună de frunze, deși firea mea n-are nimic de artist. În plus, mă mâhnea întrucâtva faptul că nu era nimeni căruia să-i vorbesc Chiar lipsit de inteligența mea, Klenze însemna mai mult decât nimic. Am dormit destul de rău peste noapte și am început să mă întreb când anume, cu exactitate, urma ca totul să ia sfârșit. Orice s-ar fi întâmplat, îmi spuneam că încă îmi mai rămânea o șansă de salvare.

A doua zi, la lumina proiectorului, mi-am reluat explorările submarine. Spre nord, peisajul rămânea nemodificat de mai multe zile, însă am constatat că deriva lui U-29 pierduse din viteză. Îndreptând fasciculul luminos spre sud, am observat că în depărtare fundul oceanului se înclina într-o pantă abruptă și că, la intervale regulate, îl jalonau numeroase blocuri de piatră, aparent dispuse în așa fel încât să alcătuiască un traseu foarte precis. A trebuit să reglez proiectorul, ca să poată lumina mai bine locurile acelea de dedesubt. Pe când făceam operația asta, s-a desprins un fir și am pierdut câteva minute bune până să-l pot repara. Dar, în fine, lumina a revenit, inundând valea din fața ochilor mei.

Nu sunt deloc o fire emotivă; totuși, contemplând ceea ce-mi arăta lumina electrică, surpriza nu mi-a fost mică. Și să nu fi crescut în respectul prusac al termenului Kultur, tot n-aș fi fost mai puțin năucit dinaintea acelei fresce a geologiei și a tradiției, aflată pe fundul oceanului. Un mare număr de edificii în diferite stadii de conservare, majoritatea ruinate, se întindeau în fața mea. Arhitectura lor, fără să țină de vreun stil anume, era admirabilă. Unele clădiri erau din marmură și sclipeau în razele proiectorului. Planul general al focului era, de fapt, acela al unui mare oraș plasat în mijlocul unei văi înguste, cu multe temple singuratice și vile pe pantele ei. Acoperișurile căzuseră și coloanele erau sparte dar ansamblul păstra un aer de splendoare veche, imemorială imposibil de șters.

Confruntat cu Atlantida, pe care până atunci o crezusem un simplu mit, am devenit cel mai dârz dintre exploratori. Cândva, în fundul acelei văi cursese un râu. Printre ruine distingeam rămășițele unor poduri, terase și cheiuri, neîndoielnic plăcute și înverzite în alte vremuri. Entuziasmul m-a făcut aporape tot atât de idiot și de sentimental ca bietul Klenze și abia după mult timp am observat că U-29 se așeza încet în orașul scufundat, ca un avion venit la aterizare. Și, la fel, nici dispariția grupului de delfini n-am remarcat-o decât într-un târziu.

După două ore, submarinul meu se odihnea într-o vastă piață pavată, în apropierea peretelui stâncos al văii. Într-o parte puteam admira întreg orașul, coborând spre albia râului străvechi. De cealaltă parte, chiar lângă mine, se afla fațada bogat ornamentată și perfect conservată a unei construcții mari, în mod precis un templu tăiat în stâncă. N-am putut face decât presupuneri în legătură cu clădirea aceea ciclopică. Fațada uriașă pare să acopere o galerie întinsă, fiindcă are ferestre numeroase și largi. La mijloc se deschide o poartă mare, deasupra unor scări impresionante, iar în jurul intrării se află basoreliefuri splendide, reprezentând bacanale. Mai sunt acolo niște coloane solide și frize decorate cu sculpturi de o dovedită frumusețe. Acestea din urmă reproduc în mod evident scene pastorale, sau procesiuni de preoți și preotese, purtând ciudate embleme rituale folosite în adorarea unui zeu.

Arta aceasta este de o minunată perfecțiune, de o inspirația înrudită cu cea a Greciei antice, și totuși foarte originală. Se degaja din ea o asemenea impresie de vechime, că ai fi crezut-o anterioară până și artei produse de civilizația din care se trăgea Grecia. Tot ce se întindea sub ochii mei era din aceeași piatră cu colina, iar aceasta din urmă trebuie să fi servit drept carieră. După mii de ani, totul rămânea intact, nederanjat în noaptea fără capăt a genunii marine.

N-aș putea spune câte ceasuri am petrecut dinaintea admirabilei cetăți, a caselor și podurilor sale, a frumuseții, a misterului său. Știam că sfârșitul îmi era aproape, dar curiozitatea mă devora. Plimbam neîncetat lumina proiectorului. Am descoperit câteva amănunte noi, însă nu puteam privi dincolo de poarta întredeschisă a templului. După un timp oarecare, m-am resemnat să sting proiectorul, căruia îi scădea intensitatea. Dar, lucru straniu, cu cât puteam vedea mai puțin, cu atât îmi sporea dorința de a ști mai mult. Ardeam de nerăbdare să explorez orașul antic. Un gând îmi revenea stăruitor în minte: ca german, aveam datoria să fiu primul care pune piciorul prin locurile acelea vechi de milenii și uitate.

Am scos un scafandru de mare adâncime, înarmân-du-mă cu o lampă portabilă și cu un generator de oxigen. Abia cu prețul unor mari eforturi am reușit, susținut de avida mea curiozitate, să deschid de unul singur dublul sas. Știam însă că voi învinge orice obstacol prin îndemânarea mea, prin cunoștințele mele tehnice și științifice; aveam să umblu prin cetatea moartă.

Într-adevăr, am făcut prima ieșire la 16 august. Mi-am croit cu greu un drum spre albia râului. Nu exista pe acolo nici un schelet, nici cea mai mică urmă de rămășițe umane. Am adunat în schimb mormane de statuete și de monezi. Nu pot să vorbesc de ele acum, însă țin să arăt cât eram de uluit în fața unei culturi în plină înflorire într-o vreme când Europa era locuită de oamenii cavernelor, iar pe malurile Nilului încă nu trăia nimeni. Fie ca alții, călăuziți de manuscrisul meu (dacă va fi eventual descoperit într-o zi), să găsească o explicație acceptabilă pentru acest mister pe care, în situația mea, nu pot decât să-l semnalez. Pe când lanterna îmi slăbea, m-am întors la navă hotărât să vizitez templul în ziua următoare.

În 17 august, spre marea mea decepție, am fost nevoit să-mi amân ambițiosul proiect, constatând că materialele necesare unei reîncărcări a lămpii portabile fuseseră distruse cu prilejul revoltei din iulie. Mi-am stăpânit cu greu furia, însă bunul simț germanic nu-mi îngăduie să mă aventurez în interiorul acelui templu obscur, care putea să se dovedească bârlogul vreunui înspăimântător monstru marin, sau chiar un labirint unde riscam să mă pierd. Singurul lucru pe care I-am putut face a fost să îndrept spre poartă proiectorul epuizat al submarinului. Apoi am ieșit. Speram să pot admira astfel basoreliefurile monumentului. Dar a fost zadarnic: nici măcar clădirea nu se vedea. M-am văzut obligat să-mi sistez cercetările. În plus, pentru prima dată în viață, am simțit groaza. Începeam să înțeleg ce sentimente îl vor fi năpădit pe bietul Klenze, căci, pe când templul mă atrăgea din ce în ce mai mult, abisele acvatice mă înspăimântau. Întors la navă, am stins luminile și m-am așezat să reflectez pe întuneric.

Am petrecut întreaga sâmbătă de 18 în beznă, tulburat de gândurile și de amintirile care amenințau să-mi înfrângă voința germanică, de fier. Klenze înnebunise, pierise înainte de a vedea acea fantastică fantomă a unui trecut incredibil de îndepărtat. Mă implorase să-l însoțesc. Nervii mei erau puși la grea încercare și, totuși, am reușit să alung frământările acelea caracteristice numai celor slabi.

Noaptea, n-am putut să închid un ochi și am aprins din nou proiectorul, oricât urma să mă coste un asemenea gest. În chinuitoarea mea dorință de a vedea mai mult, mi-ar fi plăcut să am rezerve mai consistente de electricitate, nu de aer și provizii. Mi-a trecut prin minte să mă omor și am rămas multă vreme cu ochii ațintiți pe pistolul automat. Am adormit într-un târziu, cu lumina aprinsă. A doua zi dimineața, am deschis ochii în beznă. Bateriile se goliseră. Am aprins câteva chibrite, începând să-mi reproșez cu disperare neprevederea.

Am stat timp îndelungat fără lumină, cât se poate de calm. Întrucât îmi credeam sfârșitul inevitabil, în minte mi s-a ivit o imagine semiconștientă ce l-ar fi făcut să. tremure pe unul mai slab decât mine, sau mai superstițios: chipul zeului înconjurat de raze din sculpturile templului era același cu cel de pe figurina de fildeș găsită asupra cadavrului tânărului marinar și pe care Klenze o dusese în fundul oceanului.

Coincidența mă intriga, dar nu m-am speriat din pricina asta. Creierul îmi era zdruncinat, însă propriul meu mod de a raționa îmi interzicea să explic ceva unic și complex printr-un scurt circuit al Supranaturalului, împrejurările erau tulburătoare; totuși, nimic nu mă îndreptățea să stabilesc vreo legătură întâmplătoare între situația mea din prezent și tot ce se întâmplase pe navă după istoria cu Victory. Având nevoie de odihnă, am luat un sedativ și am adormit. În vis, îmi părea că aud țipete omenești și văd fețe de mort apărând dincolo de hublouri. Iar în mulțimea acestor capete se afla și cel viu, ironic și batjocoritor, al tânărului de pe figurina de fildeș.

Astăzi trebuia să-mi redactez cu multă prudență însemnările, simțindu-mă teribil de zguduit; de atunci încoace, halucinațiile și faptele reale se amestecă. Psihologic vorbind, cazul meu este foarte interesant și regret că nu pot fi examinat de un specialist german competent în materie. Căci, de când m-am trezit, am simțit o puternică dorință de a vizita templul. Dorința continui să crească, deși, în mod reflex, îi rezist opunându-i frica mea de această lume necunocută. Apoi a intervenit o impresie de lumină ivită în tenebrele acvatice și, prin hubloul îndreptat spre templu, mi s-a părut că văd un fel de lucire fosforescentă. Asta mi-a ațâțat curiozitatea, deoarece știam că nu există nici un organism submarin capabil să emită o asemenea lumină. Mai înainte însă de a ajunge s-o observ cu atenție, s-a produs un al treilea fenomen, atât de straniu încât a reușit să mă facă să mă îndoiesc de toate simțurile mele. De data aceasta era vorba de o impresie auditivă. Niște sonorități ritmate, melodioase, ca și cum un cântec ar fi putut pătrunde până la mine prin pereții pe deplin izolanți ai submarinului. Convins că simțurile îmi erau suprasolicitate, am înghițit o doză masivă de bromură de sodiu care mi-a risipit senzațiile auditive. Dar fosforescența persista și mi-am înfrânat cu greu imboldul copilăresc de a mă apropia de hublouri ca să-i caut sursa. Ea devenea însă din ce în ce mai reală, fiindcă puteam acum distinge în jurul meu obiecte familiare, bunăoară paharul gol din care îmi sorbisem calmantul. Cu câteva clipe în urmă, paharul era încă invizibil. Am traversat încăperea, să-l ating. Se găsea chiar acolo unde crezusem că-l văd. Am înțeles deci că lumina era reală, nicidecum efect al vreunei halucinații atât de puternice încât nu puteam s-o risipesc. Astfel că, abandonând orice rezistență, m-am cățărat în turelă. Să fi fost oare un alt submarin, venit să-mi salveze viața?

N-aș vrea ca lucururile ce urmează să fie apreciate drept un adevăr obiectiv. Pentru că întâmplările pe care le descriu depășesc legile naturale, ele sunt în mod precis creația minții mele surmenate. Ajuns în turelă, mi-am dat seama că marea era cu mult mai puțin luminoasă decât crezusem. Prin preajmă nu era nici un animal, nici o plantă fosforescentă, iar orașul stătea scufundat în beznă, invizibil. Ceea ce am văzut nu era nici spectaculos, nici terifiant, și totuși m-a făcut să-mi pierd restul de încredere pe care-l mai aveam în mine însumi poarta și ferestrele templului submarin construit direct în colina pietroasă împrăștiau o lumină pâlpâitoare, ca și cum, înăuntru, o flacără puternică ardea în fața unui altar.

Ce urmează e haosul pur. Privind fix la poarta aceea, la ferestre, am căzut pradă unor viziuni atât de extravagante, că nici măcar nu le pot povesti în mod logic. Îmi părea, de exemplu, că disting obiecte din interiorul templului. Obiecte în același timp mișcătoare și imobile. Mi s-a părut că aud din nou cântecele stranii pe care le mai auzisem. Gândurile mele înfricoșate se concentrau spre amintirea tânărului venit din mare și spre figurina de fildeș cu imaginea ce se repeta în frize și pe coloane. M-am gândit la sărmanul Klenze, la corpul său din fundul apelor. Mă prevenise de ceva de care nu ținusem seama. Dar el nu era decât un renan slab, incapabil să suporte neplăcerile îndurate de un prusac cu ușurință.

Restul e foarte simplu. Pornirea de a vizita templul s-a transformat într-o atracție irezistibilă, la care nu mă mai pot împotrivi mult timp. Voința mea germană nu-mi mai controlează actele. E o nebunie asemănătoare celei ce l-a împins pe secundul meu, fără costum de protecție, în ocean. Eu sunt însă prusac, om cu judecată, și-o să mă folosesc până la capăt de restul meu de voință. Când am înțeles că trebuie să merg acolo, mi-am îmbrăcat scafandrul. Mă grăbesc să încredințez unei sticle această relatare grăbită, în speranța că într-o zi lumea o va cunoaște.

Nu mă încearcă nici o teamă. Profețiile bietului Klenze mă lasă indiferent. Ceea ce am văzut nu poate fi adevărat. Totul vine de acolo că nu mai am aer și mă sufoc. Lumina templului e o simplă iluzie, iar eu plec să mor liniștit, ca un german, în adâncurile negre și uitate. Râsul diavolesc pe care-l aud vine din spiritul meu epuizat.

Așa că o să-mi ajustez cu grijă scafandrul și o să merg cu curaj spre sanctuarul acela primitiv. Spre secretai tăcut al apelor nepătrunse, al secolelor fără număr.

SFÂRȘIT