Tranzitia lui Juan Romero

Despre întâmplările petrecute în zilele de 18 și 19 octombrie 1894 la mina Norton aș prefera să nu vorbesc.

Totuși, astăzi, în acești ultimi ani ai vieții mele, simt că, din datorie față de Știință, trebuie să las să-mi renască în memorie amintirile acelea pline de o groază ce nu se poate povesti.

Înainte de moarte, o să spun tot ce știu despre „tranziția” – dacă se poate numi așa – lui Juan Romero. Nu-i nevoie ca numele meu sau neamul din care mă trag să ajungă cunoscute posterității. Cred că-i chiar de dorit să nu le pronunț. Căci un om care „emigrează; – în Statele Unite sau în colonii – își lasă intenționat trecutul în urmă. Cel care eram cândva n-are de altfel, nici o legătură cu această istorie, exceptând poate faptul că, pe vremea serviciului meu în armata Indiilor, îmi plăcea compania învățaților indigeni cu barbă aibă mai mult decât aceea a camarazilor mei de arme. Misterele Orientului stârneau în mine o adevărată pasiune. Dar necazurile existenței m-au dus departe de pământul acela. Mi-am refăcut viața pe marile întinderi din Far West-ul american, împrumutând încă de la venire un nume de familie obișnuit aici, fără vreo semnificație particulară.

În vara și toamna lui 1894, locuiam în regiunea posomoriților Cactus Mountains. Lucram acolo, ca simplu muncitor, în faimoasa mină Norton, a cărei descoperire cu câțiva ani înainte transformase cu totul acea regiune deșertică într-un clocotitor cazan de existențe mizere.

Un zăcământ de aur, ascuns adânc sub un lac de munte, îl îmbogățise până dincolo de orice speranță pe bătrânul.prospector care îl descoperise. În prezent, era exploatat intensiv, deoarece societatea ce răscumpărase mina săpa galerii de jur-împrejur. Randamentul era atât de ridicat, că minerii angajați în acest scop alcătuiau o veritabilă armată, numeroasă și amestecată, scobind zi și noapte prin subteranele stâncilor. Șeful lucrătorilor, un oarecare Arthur, vorbea adesea despre geologia aparte a locului. Prevedea o extindere a galeriilor și lua în cântar viitorul unor uriașe societăți miniere. După el, calitatea auriferă a terenului era rezultatul ostenelilor apei. Conta, de altfel, pe faptul că în scurt timp avea să se deschidă o mină nouă.”

Juan Romero a apărut printre noi la puțină vreme după ce sosisem eu însumi. Făcea parte din numeroasele cete de mexicani ce traversau frontiera. Avea o față care atrăgea atenția. Chiar dacă trăsăturile erau de indian, avea o puritate extraordinară, iar pielea îi era surprinzător de deschisă la culoare. În plus, nu semăna cu indienii locului. Peon tăcut care se trezea în zori pentru a fixa extatic soarele, nu evoca prin nimic imaginea conchistadorului castilian și nici pe cea a pionierului american. Nu, el era aztecul aristocratic al timpurilor vechi, care-și întindea mâinile spre astrul zilei, împli-nind un rit milenar, cu semnificația necunoscută nici măcar de el însuși.

La drept vorbind, doar chipul lui exprima o oarecare notă aristocratică. Murdar, incult, Romero se simțea bine între compatrioții săi cu pielea negricioasă. Provenea, am aflat mai târziu, din clasa cea mai umilă pe scara socială din țara sa. În copilărie fusese găsit într-o cabană de munte, singur supraviețuitor al unei epidemii ce nimicise populația regiunii. Aproape de coliba aceea, alături de o ciudată crăpătură în stâncă, zăceau două schelete curățate de Vulturi. Probabil tot ce mai rămăsese din părinții lui. Nimeni nu le știa numele. Prin urmare, au fost repede uitați. Coliba, de altfel, s-a prăbușit curând, iar o avalanșă s-a abătut peste crevasă.

Crescut de un hoț de vite mexican, care-i dăduse numele său, Juan se deosebea prea puțin de compatrioții lui.

Romero îmi arăta o oarecare simpatie, datorită, fără nici o îndoială, inelului hindus pe care-l purtam în orele noastre de odihnă. Cum ajunsese în posesia mea? N-aș fi putut să spun. Era, în tot cazul, ultimul lucru ce mă ținea legat de un capitol de-acum închis al vieții mele. Pentru mine, bijuteria aceea n-avea preț. Ciudatul mexican îi arăta un interes imens, fără nici o legătură cu cupiditatea. Vechile hieroglife păreau să miște, în străfundul spiritului său necioplit, unele vagi amintiri dintr-un trecut îndepărtat. Era totuși cu neputință să mai fi văzut ceva asemănător înainte.

La câteva săptămâni de la apariția lui, Juan Romero îmi devenise într-o oarecare măsură servitor, în ciuda situației noastre profesionale asemănătoare. Discuțiile ne erau limitate, căci cunoștea doar câteva. cuvinte englezești; cât despre mine, am avut prilejul să constat că spaniola învățată la Oxford n-avea nimic comun cu dialectul din Noua Spanie.

Întâmplarea pe care o s-o povestesc n-a fost precedată de nici un semn prevestitor.

Cu tot interesul nutrit de mine pentru Romero, nu mă așteptam deloc la explozia ce s-a produs.

Studiile geolqgice impuseseră hotărârea de a extinde mina în adâncime. Dar șeful lucărilor se aștepta să găsească la fund o rocă extrem de solidă, încât a dat ordin să se plaseze, acolo o mare încărcătură de dinamită. Romero și cu mine n-am avut nici un rol în această operație. Faptul explică de ce noi n-am aflat despre ceea ce se întâmplase decât din relatările altora. Încărcătura, de bună seamă mai puternică decât credeam noi, păru să zguduie întreg muntele. Pe pante, ferestrele barăcilor noastre zburară în țăndări sub presiunea șocului, pe când în galerii minerii fură trântiți la pământ de suflul exploziei. Lacul Jewel s-a stârnit ca sub efectul unei furtuni.

Curând s-a văzut că un nou abis se căsca, nesfârșit, chiar pe locul dellagrației. Un hău nemăsurat, de proporții atât de monstruoase eă nici o lampă nu reușea să-l lumineze mulțumitor. Uluiți, săpătorii se sfătuiră cu șeful lucrărilor, care dădu dispoziție să se transporte lângă prăpastie colaci de funie și să fie desfășurată funia până avea să se atingă fundul.

Ceva mai târziu, muncitorii se prezentară la șeful nostru pentru a-i aduce la cunoștință eșecul încercării. Chiar dacă respectuos, îi comunicară refuzul lor de a se întoarce acolo, altfel zis de a mai lucra în mină cită vreme prăpastia n-avea să fie rambleiată. În mod neîndoielnic, ceea ce se întâmplase depășea competența oricăruia dintre noi, deoarece se vădise că prăpastia n-avea fund. Maistrul de lucrări nu le reproșa nimic. Reflectă îndelung, în ziua aceea, înainte de a-și stabili planul pentru a doua zi. Echipa de noapte n-a lucrat. Pe la orele două dimineața, xin coiot singuratic a slobozit un urlet lugubru pe panta muntelui. De pe șantier, un câine i-a răspuns. O furtună se pregătea să izbucnească peste lanțul muntos și nori cu contururi bizare se înghesuiau pe un cer răvășit. Luna gheboasă se străduia în van să sclipească printre păturile norilor.

M-a trezit glasul lui Romero, care stătea întins pe patul de deasupra mea. O voce întărâtată, încordată, îngrijorată:

— Madre de dios, a strigat el. El sonido! Ese sonido! Oiga Usted! Lo oye Usted? Zgomotul ăsta?

Mi-am încordat auzul, întrebându-mă la ce zgomot se referea: coiotul, dinele, furtuna? Aceasta din urmă devenea tot mai violentă pe măsură ce se întăreau rafalele vântului. Se puteau vedea fulgerele prin fereastră.

L-am întrebat pe mexican, ca să știu ce-l îngrozea într-atâta.

— El perro? El vento? El coyote?

Romero nu mi-a răspuns. Dar începu să murmure terorizat:

— El ritmo, Senor, el ritmo de la tierra! Bătaia asta din măruntaiele pământului!

Atunci am auzit și eu zgomotul. Da, l-am auzit și am început imediat să tremur, fără să știu de ce.

Departe, foarte departe sub mine, exista cu adevărat un ritm, tare slab, și pe care, totuși, noi îl percepeam în ciuda lătratului câinelui, în ciuda coiotului și a furtunii. Era de nedescris. Poate că semăna puțin cu huruitul unor motoare de vapor mare – însă nu era atât de mecanic.

Ascultându-l, mi s-a părut că avea ceva viu, ceva conștient. Ceea ce m-a impresionat mai mult era faptul că se îndepărta.

Deodată, Romero a sărit din patul lui și s-a postat dinaintea mea, cu ochii țintă pe inelul care, la fiece fulger, arunca lumini stranii. Apoi privirea i s-a întors, susținând-o pe a mea. M-am ridicat și eu și am rămas amândoi nemișcați un lung moment, cu simțurile treze, pe când ritmul neliniștitor părea să-și piardă din putere.

Atunci, ca atrași de ceva străin de voința noastră, am făcut câțiva pași în direcția ușii, ale cărei trosnete sub vijelie ne mai linișteau, pentru că nu sugerau decât realități terestre.

Cântecul din adâncuri – căci cu un cântec semăna de-acum ritmul acela – se făcu mai puternic, iar noi ne-am simțit împinși irezistibil, prin furtună, spre gura căscată a puțului.

N-am întâlnit nici o făptură vie, întrucât echipele de noapte se aflau la odihnă. Oamenii trebuie să fi fost în campamentul de la Dry Gulch, turnând fără îndoială zvonuri neliniștitoare în urechile flăcăilor de după tejghele.

Un pătrat de lumină gălbuie apăru la ghereta paznicului. Mă întrebam cum putea el să suporte zgomotul. Apoi l-am văzut pe Romero înaintând. L-am urmat imediat. Cum coboram spre puț, sunetul părea tot mai complicat. Am avut impresia că recunosc un soi de ceremonie orientală, presărată cu bătăi în tamburine și voci care cântau.

După cum știți, am trăit multă vreme în India.

Romero și cu mine am avansat printre bârnele și scările îngrămădite pe jos. Mergeam spre fucrul acela care ne atrăgea, fără să ne putem stăpâni teama. La un moment dat, am crezut că mi-am pierdut mințile. Mă întrebam cum aveam să ne găsim drumul lipsiți de ajutorul vreunei torțe și am observat că inelul de pe degetul meu arunca sclipiri supranaturale, împrăștiind prin aer un halou palid, umed și greu. Brusc, fără să mă prevină, după ce coborâse una dintre numeroasele scări, Romero începu să alerge, lăsându-mă singur.

Notele noi, stranii, produseseră asupra lui un efect extraordinar. Cu un țipăt sălbatic, a dat năvală în cavernă. Era ca un nebun, se poticnea în lungul platformelor, se rostogolea pe scări. Așa înspăimântat cum eram, îmi rămânea încă destulă luciditate ca să-mi dau seama că vorbele lui deveniseră absolut de neînțeles. Aglomerări de silabe înlocuiseră obișnuitul său amestec de spaniolă stricată și engleză rea. N-am recunoscut printre ele decât cuvântul Huitzilopochtli.

Mai târziu am regăsit cuvântul acesta în scrierile unui mare istoric, iar apropierea mi-a produs fiori.

Momentul culminant al oribilei nopți a fost plin de complicații, dar destul de scurt. El s-a produs chiar pe când ajungeam la ultima galerie. Din bezna întinsă dinaintea mea a urcat un ultim strigăt al mexicanului, urmat de un ansamblu de sonorități atât de îngrozitoare, încât am crezut că n-o să mai supraviețuiesc unei asemenea experiențe.

Chiar în clipa aceea, am avut impresia că toate ororile, toate monstruozitățile ascunse ale pământului se adunaseră la un loc pentru ca, într-un suprem efort, să nimicească rasa oamenilor.

Brusc, lumina inelului meu a dispărut și am perceput o lumină nouă, la câțiva metri în față și în jos, fiindcă ajunsesem la prăpastia învăpăiată care, după toate semnele, îl înghițise pe nefericitul de Romero.

Am înaintat și am scrutat adâncul, devenit acum un pandemoniu de flăcări și de tumult. Mai întâi n-am distins decât o lumină orbitoare. Apoi au apărut niște forme și am văzut. să fi fost Juan Romero? O, Doamne, nu îndrăznesc să spun ce-am văzut!

O putere divină mi-a luat din fața ochilor spectacolul acela groaznic, făcând larma să dispară. Cu un zgomot pe care l-ar putea produce două universuri intrate în coliziune prin spațiu, a izbucnit haosul, iar eu m-am prăbușit fără cunoștință.

Nu știu cum să-mi urmez povestirea. Mă voi strădui, totuși, să închei ce am început. Când m-am redeșteptat, eram bine-sănătos în propriul meu pat. Prin geamurile ferestrei puteam vedea lucoarea roșiatică a aurorei. Pe o masă zăcea un corp lipsit de viață. Tovarășul meu era înconjurat de un grup de. muncitori și de medicul de campanie. Oamenii discutau despre moartea aceea stranie care-l lovise pe mexican în somn, fiind, se pare, în directă legătură cu furtuna ce zgâlțâise muntele. Decesul avea o aparență naturală, iar autopsia practicată asupra defunctului nu ne-a adus nimic special. A reieșit că nici Romero și nici eu nu părăsiserăm baraca pe timpul nopții, că nici măcar nu ne-au trezit tunetele asurzitoare rostogolite pe deasupra șantierelor. Niște muncitori cobo-râți în mină constataseră că, în furtună, numeroase galerii s-au prăbușit, astupând prăpastia căscată care inspirase atâta teamă în ajun. Când l-am întrebat pe paznic ce zgomote auzise înainte de tunet, mi-a pomenit de coiot, de câine și de urletul vântului în munți. Cu-vântul lui e demn de încredere. La reluarea lucrului, Arthur, șeful nostru, i-a adunat în jurul său pe oamenii absolut siguri și le-a cerut să cerceteze locul genunii astupate. S-au supus fără entuziasm, executând un foraj adânc. Rezultatele erau ciudate. În ajun, materialul ce constituise bolta prăpastiei era de slabă consistență. Acum perforatoarele se loveau de ceva ce părea o rocă solidă și nelimitată ca grosime. Cum nu apărea nimic interesant, mai ales aur, șeful de lucrări puse capăt cercetărilor. Dar pe când se așeza la birou am putut citi, pe chipul lui, o expresie de mare perplexitate.

Mai rămâne în afacerea asta un element foarte misterios, pe care de asemenea trebuie să-l pomenesc. La puțin timp după ce. m-am trezit, în dimineața următoare furtunii, am descoperit cu surprindere că inelul indian îmi dispăruse de pe deget. Cu tot atașamentul meu față de el, am simțit o oarecare ușurare. Dacă vreunul din tovarășii mei l-a furat, reușise să-i găsească o ascunzătoare formidabilă. De fapt, în ciuda anunțurilor și a unei anchete întreprinse de poliție, inelul nu s-a mai găsit niciodată.

Mă îndoiesc totuși că furtul acesta a fost comis de mâini de muritor. Căci, pe parcursul șederii mele în India, am învățat destule lucruri stranii. Părerea mea în legătură cu această poveste diferă în funcție de momente. Peste zi sunt dispus să cred că totul n-a fost decât un vis. Dar uneori, în zilele de toamnă, către orele două dimineața, când urletul vântului și al fiarelor capătă rezonanțe neliniștitoare, urcă în mine, din adân-curile insondabile ale ființei mele, amintirea unui ritm pe care îl cunosc.

Îmi spun atunci că tranziția lui Juan Romero a fost teribilă, într-adevăr.

SFÂRȘIT