Veneticul

Visă nenorociri baronul doar, Cu oaspeții războinici împreună;

Li se arătară demoni în coșmar și viermi ca de sicriu, enormi, viespar.

Keats1

Nefericit este cel ale cărui amintiri din copilărie îi aduc numai teamă și tristețe. Fără noroc este cel care privește în urmă la orele lungi petrecute în încăperi vaste și lugubre, cu draperii cafenii, cu șiruri înnebunitoare de tomuri vechi, sau la veghile pline de teamă în dumbrăvile crepusculare în care cresc copaci grotești, gigantici, împovărați de vițele cățărătoare, mișcându-și în tăcere ramurile răsucite ce se înalță în zările înalte. O asemenea năpastă mi-au sortit mie zeii – mie, celui înmărmurit, dezamăgit, sterp și frânt. Cu toate astea, simt o stranie mulțumire și mă agăț cu disperare de acele amintiri veștede, când gândurile mele amenință pentru o clipă să zboare la celălalt.

Nu știu unde m-am născut, decât doar că vechimea castelului se pierdea în negura veacurilor, și era infinit de înfricoșător, plin de pasaje întunecoase și de bolți înalte ce lăsau la vedere doar pânze de păianjen și umbre. Pietrele din coridoarele în ruină păreau mereu hidos de umede și pretutindeni te izbea un iz blestemat, ca al cadavrelor suprapuse ale unor generații dispărute. Lumina nu pătrundea niciodată acolo, așa că uneori obișnuiam să aprind lumânări și să rămân cu ochii pironiți la ele ca să mă destind. Nu găseai nici împrejurimi însorite, de vreme ce groaznicii arbori depășeau și cea mai înaltă turlă accesibilă. Exista un turn negru care se înălța deasupra coroanei copacilor într-un văzduh neștiut, dar se afla parțial în ruină și nu puteai urca în el decât cățărându-te pe zidul gol, piatră cu piatră, lucru aproape imposibil.

Trebuie să fi trăit așa ani de zile în acel loc, dar nu pot măsura timpul scurs. Probabil că anumite ființe s-au îngrijit de nevoile mele, deși nu-mi amintesc prezența vreunei alte persoane în afară de mine însumi, ori a vreunei alte viețuitoare în afară de silențioșii guzgani, lilieci și păianjeni. Cred că cine m-o fi hrănit trebuie să fi avut o vârstă șocantă, de vreme ce prima mea noțiune de persoană în viață era ceva ce semăna în mod parodic cu mine, chiar dacă distorsionat, plin de zbârcituri și la fel de putred ca și castelul însuși. Mie nu mi se părea nimic grotesc în oasele și scheletele ce zăceau risipite prin criptele de piatră, jos de tot, pe la temelii. Asociam în închipuirea mea aceste lucruri cu evenimentele de zi cu zi și le consideram mai firești decât imaginile în culori ale ființelor pe care le-am găsit în multe dintre tomurile mucegăite. Din asemenea cărți am deprins tot ce știu. Nici un profesor nu mi-a îndrumat pașii și nu-mi amintesc să fi auzit vreodată sunetul unei voci umane în toți acești ani, nici măcar pe-al propriului meu glas. Căci, deși am citit despre vorbire, nu m-am gândit niciodată să încerc să grăiesc cu voce tare. Înfățișarea mea era o chestiune la care iarăși nu mă gândisem, căci nu se găseau oglinzi în castel și mă vedeam, din instinct, ca fiind asemenea chipurilor pline de tinerețe pe care le zărisem desenate și pictate în paginile acelor cărți. Mi-a sărit în ochi tinerețea, tocmai pentru că-mi aminteam atât de puțin.

Afară, peste șanțul putrezit și sub arborii întunecați și muți, mă tolăneam adesea și visam ore în șir la ceea ce citeam în cărți și mă închipuiam cu dor în mijlocul mulțimilor vesele, în lumea însorită ce se întindea dincolo de codrul nesfârșit. O dată am încercat să scap de pădure, dar pe măsură ce mă îndepărtam de castel, umbra se făcea și mai deasă, iar în aer plutea încă mai multă teamă, astfel că am fugit înfrigurat înapoi, ca să nu mă abat din drum și să mă pierd într-un labirint al tăcerilor înnegurate.

Așadar, rămâneam visând în așteptare prin eternele amurguri, deși nu știam ce așteptam. Atunci, în singurătatea obscură, dorul meu de lumină atinse o asemenea ardoare, încât îmi alungă odihna, și am ridicat mâini rugătoare către singurul turn negru, în ruine, care se înălța deasupra pădurii spre un văzduh nebănuit. Și, într-un târziu, m-am hotărât să-l escaladez, chiar dacă aș fi putut să cad, de vreme ce era mai bine să întrezărești cerul și să mori, decât să trăiești fără măcar a vedea vreodată ziua la față.

În amurgul jilav am urcat pe scările roase de vreme până am ajuns la etajul la care ele se opreau, după care m-am agățat periculos de micile puncte de sprijin care mă duceau în sus. Groaznic și înfricoșător mai era acel cilindru de piatră lipsit de scări și de viață. Negru, în ruină și pustiu, sinistru, cu lilieci speriați, ale căror aripi nu făceau zgomot în fluturarea lor. Dar mai înfiorătoare și mai cumplită era încetineala înaintării mele. Căci oricât mă cățăram mai sus, întunericul nu se destrăma deasupra capului meu și un nou fior mă scutură, pe când mă asalta mucegaiul străvechi și bântuit. M-am cutremurat, întrebându-mă de ce nu mai ieșeam la lumină, și m-aș fi uitat în jos, dar nu îndrăzneam. Mi-am închipuit că noaptea coborâse deodată peste mine și în van căutam pe dibuite cu mâna liberă vreun pervaz de fereastră peste care să-mi arunc un ochi, ca să încerc să evaluez înălțimea la care ajunsesem.

Dintr-odată, după ce m-am târât la nesfârșit, orbește, deasupra acelei cumplite genuni concave și primejdioase, am simțit că mă lovesc cu capul de un lucru tare și mi-am dat seama că trebuie să fi atins acoperișul, sau măcar vreun soi de pardoseală. Prin beznă, mi-am ridicat mâna liberă și am încercat obstacolul, descoperind că era de piatră și că nu-l puteam mișca. Apoi m-am învârtit periculos prin turn, agățându-mă de tot ce-mi putea oferi ca reazem peretele cleios, până când, într-un târziu, obstacolul acela a cedat mâinii mele cercetătoare și mi-am reînceput urcușul, împingând lespedea sau ușa cu capul, în timp ce mă foloseam de ambele mâini în cumplita mea ascensiune. N-am găsit lumină deasupra și, pe măsură ce mâinile mele se cățărau mai sus, am știut că urcușul meu nu se terminase încă, de vreme ce lespedea era, de fapt, chepengul unei deschizături care dădea într-o suprafață de piatră cu o circumferință mai largă decât partea inferioară a turnului, fără îndoială pardoseala vreunei camere de observație, spațioasă și impunătoare. M-am târât prin ea cu multă grijă, încercând să nu las lespedea grea să cadă la loc, dar am eșuat în acest ultim efort. În timp ce zăceam epuizat pe pardoseala de piatră, am auzit sumbrele ecouri ale prăbușirii ei, dar am sperat că, la nevoie, am să reușesc să o deschid din nou.

Crezându-mă de-acum la o înălțime amețitoare, mult deasupra rămurosului codru, m-am ridicat cu greu de pe pardoseală și am orbecăit în căutarea unor ferestre din cadrul cărora să-mi pot ridica pentru prima oară în viața mea privirile spre cer, ca să văd luna și stelele despre care aflasem din cărți. Dar, de fiecare dată, am rămas dezamăgit, căci tot ce am găsit au fost imense rafturi de marmură, ce păstrau cutii odioase, dreptunghiulare, de o mărime impresionantă. M-am tot gândit și m-am întrebat ce secrete seculare ar fi putut dăinui în acest apartament la înălțime, despărțit de atâtea veacuri de castelul de sub el. Apoi, pe neașteptate, mâinile mele au dibuit o ieșire, unde atârna un portal de piatră, a cărui suprafață aspră fusese cioplită straniu. Am încercat să-l deschid, însă era încuiat. Dar adunându-mi toate puterile, am învins toate obstacolele și l-am deschis cu greu spre interior. Pe când făceam asta, m-a cuprins cel mai desăvârșit extaz pe care l-am trăit vreodată, căci, sclipind senină prin grilajul de fier forjat și aruncându-și razele peste un scurt pasaj de piatră în trepte ce începeau din pragul abia descoperit, radioasa lună mi se arăta privirii. N-o mai văzusem niciodată, decât în vise și vagi viziuni pe care nu îndrăzneam să le numesc amintiri.

Închipuindu-mi acum că ajunsesem chiar în vârful castelului, am început să urc în goană cele câteva trepte de dincolo de prag, însă deodată luna-și ascunse fața într-un nor, ceea ce m-a făcut să mă împiedic și să-mi găsesc drumul mult mai greu prin întuneric. Bezna era încă foarte adâncă atunci când am ajuns la grilajul pe care l-am încercat cu grijă și l-am găsit descuiat, dar pe care nu l-am deschis, temându-mă să nu mă prăbușesc de la uluitoarea înălțime la care mă urcasem. Apoi luna se ivi din nou.

Cel mai diavolesc dintre toate șocurile este acela care te lovește pe neașteptate și care este grotesc de incredibil. Nimic din tot ce îndurasem mai înainte nu se putea compara, în privința spaimei stârnite în suflet, cu ceea ce se arăta acum ochilor mei, cu toate straniile uimiri ce mi-au trezit acea priveliște, pe atât de simplă, pe cât de stupefiantă. Era doar atât: în locul vederii amețitoare a coroanelor unor arbori zăriți la o înălțime impunătoare, în jur mi se așternea dinainte nimic altceva decât solul tare, pe care erau dispersate diverse lespezi de marmură printre care se înălțau coloane, la umbra unei vechi biserici de piatră a cărei clopotniță în ruină licărea slab sub razele lunii.

Pe jumătate inconștient, am deschis grilajul și m-am târât afară, clătinându-mă pe picioare, pe aleea cu pietriș alb care se bifurca. Mintea mea, așa cum era, uluită și năucă, încă mai păstra frenetica năzuință spre lumină, și nici măcar fantastica uimire care mă copleșise nu-mi mai putea sta în cale. Nici n-am știut și nici nu mi-a păsat dacă ceea ce trăiam era un vis nesănătos sau vrajă. Eram hotărât însă să-mi desfăt negreșit privirea cu strălucire și cu veselie. Nu știam cine eram sau ce eram, ori ce puteau să reprezinte împrejurimile în care mă găseam. Deși continuam să înaintez împiedicat, am conștientizat un soi de memorie latentă, înspăimântătoare, care mă făcea să nu merg chiar la întâmplare. Am ieșit pe sub un arc din zona de lespezi și coloane. Am străbătut un câmp deschis. Uneori urmam drumul vizibil, dar alteori îl părăseam în mod straniu ca să traversez cu mersul meu poticnit pajiștile în care doar rarele ruine mai mărturiseau că, odinioară, pe acolo trecuse un drum astăzi uitat. La un moment dat, am traversat înot un râu cu ape repezi, în locul unde zidăria roasă și acoperită de mușchi constituia vestigiul unui pod de multă vreme dispărut.

Trebuie să fi trecut peste două ore până când am ajuns la ceea ce părea să fie țelul călătoriei mele, un vechi castel cu zidurile acoperite de iederă, ascuns de frunzișul des al unui parc împădurit, un loc înnebunitor de familiar și totuși plin de o stranietate care mă lăsa perplex. Am observat că șanțul era plin cu apă și că unele dintre bine cunoscutele turnuri fuseseră demolate, dar, în același timp, se construiseră aripi noi, care-l zăpăceau pe privitor. Ceea ce am constatat însă, cu interes și cu plăcere, au fost ferestrele deschise, din care se revărsau o lumină minunată și sunetele celui mai exuberant banchet. Îndreptându-mă spre una dintre ele, m-am uitat înăuntru și am zărit o adunare în veșminte pestrițe, petrecând și tăifăsuind vesel. Niciodată nu mai auzisem, din câte mi se părea, grai uman și puteam ghici doar vag ce se spunea. Mi se părea că unele chipuri aveau trăsături ce-mi trezeau amintiri incredibil de vechi, altele-mi erau total străine.

Am pășit acum prin fereastra joasă în camera strălucitor de luminată, trecând, chiar în acea clipă, de la singurul meu moment de speranță în ghearele celei mai negre deznădejdi și conștientizări. Coșmarul avea să nu se lase defel așteptat, căci abia intrasem acolo când, numaidecât, se petrecu una dintre cele mai înspăimântătoare manifestări la care am asistat vreodată. Nici nu sărisem bine pervazul, când întreaga adunare a fost cuprinsă, pe neașteptate, de o frică subită, de o intensitate hidoasă, ce desfigura fiecare chip și evoca cele mai oribile visuri. Urletele ieșeau din aproape fiecare gâtlej. Toată lumea fugea care încotro, iar în vacarmul și panica indescriptibile mai mulți au fost cuprinși de leșin și târâți de tovarășii lor în goana lor nebună. Mulți își acoperiră ochii cu mâinile și se repeziră orbește și stângaci să-și găsească scăparea în fugă, răsturnând mobila și izbindu-se de pereți până să dibuiască una dintre nenumăratele uși.

Strigătele erau răscolitoare. Rămas singur și buimac în apartamentul scăldat într-o lumină orbitoare, ascultând ecourile lor ce se pierdeau în noapte, m-am cutremurat la gândul a ceea ce se putea strecura pe lângă mine pe nevăzute.

La o cercetare superficială, încăperea părea pustie, dar când m-am îndreptat spre unul dintre alcovuri, am avut impresia că simt o prezență acolo, o mișcare ușoară dincolo de pragul cu arcadă aurită ce dădea într-o altă încăpere, oarecum similară cu prima. Pe măsură ce mă apropiam mai mult, am început să percep mai limpede acea prezență și apoi, cu primul și ultimul sunet ce mi-a zburat de pe buze, un vaier odios care mă răscolea tot atât de mult cât și demențiala lui cauză, am zărit-o întreagă, în toată însuflețirea ei înfricoșătoare, pe indescriptibila și abominabila monstruozitate de neconceput care, prin simpla ei apariție, preschimbase o veselă adunare într-o ceată de fugari pradă delirului.

Nici măcar nu pot sugera cum arăta, căci era un amestec din tot ceea ce există pe lumea aceasta mai insalubru, sinistru, odios, anormal și detestabil. Era macabra umbră a putrefacției, a ancestralului și dezolării, năluca viermănoasă și scârnavă a unei revelări cumplite, hâda dezvăluire pe care pământul, în mila lui, ar trebui s-o țină ascunsă în el odată pentru totdeauna. Domnul știe că nu era din lumea aceasta, sau nu mai era de pe acest tărâm. Totuși, în spaima mea, am zărit-o în descărnata și stricata ei înfățișare, o inadmisibilă travestire a chipului uman, ce se uita rânjind, în straiele sale deșirate și mucegăite, lăsându-mă fără grai, făcându-mă și mai mult să mă înfior.

Eram aproape paralizat, dar nu până într-atât încât să nu fac o slabă încercare de a o lua la fugă, care s-a concretizat într-un pas împleticit înapoi ce n-a reușit să mă smulgă din vraja în care monstrul fără nume și fără glas mă prinsese.

Ochii mei, hipnotizați de orbitele sticloase ce mă fixau odios, refuzau să se închidă, deși vederea le era, din fericire, tulbure și nu arătau îngrozitorul obiect decât prin ceață, după primul șoc. Am încercat să ridic o mână ca să acopăr cu ea priveliștea, dar nervii mei erau atât de slăbiți, încât brațul nu mă ascultă întru totul. Strădania mea se dovedi însă de-ajuns ca să mă dezechilibreze, așa încât am făcut mai mulți pași înainte, clătinându-mă pe picioare, ca să nu mă prăbușesc. În momentul acela mi-am dat seama, deodată, agonizând, de apropierea acelui stârv, a cărui hidoasă respirație găunoasă am crezut că o aud. Pe jumătate nebun, m-am trezit că eram totuși în stare să întind o mână și să resping fetida arătare care-mi era atât de aproape, când, într-o secundă cataclismică de coșmar cosmic și printr-o diabolică întâmplare, degetele mele au atins putreda labă întinsă a monstrului de dincolo de arcada aurită.

N-am țipat, însă toți abominabilii strigoi ce zboară pe aripile vântului nopții urlară în locul meu, căci, în aceeași secundă, îmi tună în minte o avalanșă iute de amintiri ce-mi strecurară moartea în suflet. Mi-am dat seama în acea clipă de toate. Am pătruns în amintire dincolo de înfricoșătorul castel și de copaci, recunoscând edificiul schimbat în care mă aflam acum. Și am recunoscut nelegiuita oroare care stătea în picioare, aruncându-mi priviri piezișe, pe măsură ce-mi retrăgeam degetele înnegrite din ale ei.

Dar în Univers se găsesc atât alinarea cât și amarul, iar balsamul mi l-a dat uitarea. În cumplita spaimă a acelei clipe am uitat ce mă înfricoșa și negrele amintiri s-au pierdut în haosul imaginilor ca de ecou. Ca prin vis am fugit din acea clădire blestemată și bântuită, alergând iute și fără să fac zgomot, în lumina lunii. Când m-am întors în locul de lângă biserică, plin de bucăți de marmură, și am coborât treptele, n-am mai putut să mișc din loc chepengul de piatră. Dar nu mi-a părut rău, căci uram străvechiul castel cu arborii lui. Acum hoinăresc în tovărășia zeflemitorilor și prietenoșilor strigoi, pe aripile vântului nopții, și mă joc în timpul zilei printre catacombele lui Nefren-Ka, în neștiuta și interzisa Vale Hadoth, de lângă Nil. Știu că lumina nu este făcută pentru mine, în afară de razele lunii ce se revarsă peste mormintele de piatră din Neb, și nici veselia, cu excepția nepomenitelor ospețe date de regina egipteană Nitocris sub Marea Piramidă. Cu toate acestea, în libertatea și în sălbăticia mea întâmpin aproape cu bucurie amărăciunea înstrăinării.

Căci, deși uitarea mi-a adus liniștea, mereu port în suflet conștiința faptului că sunt un venetic, un străin în acest veac și printre cei care încă mai sunt oameni. Am știut acest lucru de când mi-am întins degetele spre oroarea din cadrul acelei mari rame aurite și am atins o suprafață rece și inflexibilă de sticlă lustruită.

SFÂRȘIT

1 Din poemul Ajunul Sfintei Agnes, din volumul Versuri, traducere de Aurel Covaci, cuvânt-înainte de Edgar Papu, Editura Tineretului, București, 1969 (n. trad.)