De pe tron la esafod-Castelul Rodriganda – volumul 1,2,3,4

Vol. 1 - CASTELUL RODRIGANDA

1. URMĂRIȚI DE COMANȘI.

Era în toamna anului 1847.

Pe Rio Grande del Norte aluneca încet o luntre ușoară, în care se aflau doi oameni de rase diferite. Unul din ei stătea la cârmă, pe când celălalt făcea din hârtie și pulbere gloanțe pentru pușca lui cu două cocoașe. Cel de la cârmă avea ochiul ager și chipul îndrăzneț al indianului. Dar și altminteri se putea cunoaște lămurit, după îmbrăcăminte, că făcea parte din rasa roșie. Purta o cămașă de piele de vânătoare, pantaloni de piele împodobiți cu ciucuri din părul dușmanilor biruiți de el și era încălțat cu mocasini cu talpa dublă. Celălalt, care stătea în partea din față a luntrei, era un alb. Înalt și mlădios, deși voinic și bine legat, purta o barbă mare, blondă, care-îl prindea de minune; și el era îmbrăcat cu pantaloni de piele vârâți în cizme cu carâmb înalt și o haină de vânătoare; gâtul gol și capul acoperit cu o pălărie de pâslă, cu borurile late, care nu mai avea nici formă, nici culoare. Amândoi bărbații păreau să fie de aceeași vârstă – cel mult douăzeci și opt de ani. Aveau la încălțăminte un fel de pinteni, semn că veniseră călări până la malul apei unde își întocmiseră luntrea ca să coboare râul numit Rio Grande. Pe când se lăsau ei duși la vale de curent, auziră deodată un nechezat de cal. Efectul asupra lor fu fulgerător căci, până a nu se sfârși nechezatul, se lăsară într-o clipită pe fundul luntrei, ca să nu poată fi văzuți de pe mal.

— Sli, un cal! șopti indianul în limba apașilor jicarilla.

— E departe de aici, fu de părere albul.

Mânară luntrea spre uscat; indianul coborî pe mal, iar albul rămase să-l aștepte.

Nu trecură decât vreo câteva minute și-l văzu întorcându-se fățiș, în picioare, semn că nu exista nici o primejdie.

— Ei? întrebă albul.

— Am văzut un alb dormind după un tufiș.

— Da? Un vânător, probabil.

— N-avea decât un cuțit la brâu.

— Și nimeni altul prin apropiere?

— N-am văzut pe nimeni.

— Bine, s,ă mergem într-acolo.

Albul sări din luntre și o priponi de mal. Își luă pe urmă pușca, trase mai la vedere cele două revolvere de la brâu, ca să-i fie mai la-îndemână, și porni după indian. Ajunseră repede la locul unde dormea omul. Văzură lângă el un cal priponit, înșeuat după chipul american. Individul purta niște pantaloni lungi, un pulover, o cămașă albă și un surtuc albastru. În jurul mijlocului era încins cu un brâu galben în care stătea înfipt un cuțit; altă armă n-avea asupra lui. Își pusese pălăria lui mare de soare pe față ca să se apere de arșiță. Omul dormea atât de adânc, încât nu simți apropierea celor doi oameni.

— Scoală băiete, îi strigă albul zgâlțâindu-l de umăr.

Omul se trezi, sări iute în picioare și trase cuțitul de la brâu.

— Ce dracu' vreți de la mine? zbieră el buimăcit de somn.

— Mai întâi și-ntâi să ne spui cine ești.

— De ce?

— Hm! Pare-mi-se că ți-e frică de indianul de colea. N-ai de ce te teme, băiatule. Eu sunt un european care colindă lumea, și mă numesc Unger, iar dumnealui Shosh-in-liett, căpetenia apașilor-jicarilla.

— Shosh-in-liett*[1]! se minună străinul. O, atunci n-are de ce să-mi fie frică. Pe cât știu eu, acest viteaz războinic al apașilor e un prieten al albilor.

— Dar tu cine ești? întrebă Unger.

— Păi. eu sunt un vaquero*[2], răspunse omul.

— La cine?

— Dincolo de râu, pe moșia contelui Rodriganda.

— Și cum de-ai ajuns aici?

— Dracu' să mă ia! Spuneți-mi mai bine cum să fac să ajung iar de unde am plecat. Sunt fugărit de comanși.

— Zău! Cum adică, ești urmărit de comanși și te așezi aici fără să-ți pese?

— Cum dracu să mă mai odihnesc, când pic de oboseală?

— Unde zici că te-ai întâlnit cu comanșii?

— Hăt, colo, departe, la miazănoapte, înspre Rio Pecos. Eram doisprezece bărbați și două femei, iar ei erau peste șaizeci.

— Nu mai spune! Și v-ați luat la luptă cu ei?

— Da. Au dat năvală peste noi fără să-i simțim. Au doborât pe mai toți ai noștri și au luat pe femei cu ei. în afară de mine nu știu dac-o mai fi scăpat vreunul dintr-ai noștri.

— De unde veneați și încotro vă duceați?

Argatul nu era vorbăreț din fire și de-abia îi scoteai vorba cu cleștele. Răspunse:

— Ne duceam călări la Fortul Guadalupe să luăm pe cineva care se afla acolo la niște neamuri.

— Bine, bine, dar Rio Pecos nici nu vă era în drum.

— așa e, dar înainte de-a ne întoarce la hacienda*[3] noastră pornisem să facem o vânătoare la Rio Pecos. Atunci s-a întâmplat ce v-am spus.

— Și cucoanele cine erau?

— Seniorita Arbellez și Karja, indiana.

— Cine e seniorita Arbellez?

— Fata arendașului nostru, Pedro Arbellez.