Vulturii desertului

Capitolul I – După urme.

La sud de ținutul unde se întâlnesc hotarele celor trei State nord-americane – Dakota, Nebraska și Wyoming – înaintau călare doi bărbați, a căror apariție ar fi stârnit mare vâlvă oriunde în altă parte. Căci amândoi aveau înfățișări stranii, aproape înfricoșătoare. Cel dintâi, mai înalt de doi metri, era uscățiv și palid, ca o stafie, iar tovarășul său, neînchipuit de mic și rotofei, părea că luase forma unei sfere. Totuși, chipurile lor se găseau la aceeași înălțime, fiindcă cel scund călărea pe o gloabă cu picioare lungi, ciolănoase, iar celălalt pe un catâr mic și slab. Așa se face că celui gras curelele de piele, care-i serveau drept scări, nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de scări, căci picioarele îi atârnau în asemenea hal, încât, la cea mai ușoară mișcare, atingeau pământul, fără să se miște din șa.

Firește, niciunul, nici altul n-aveau o șa adevărată. Cel mic o făcuse din spinarea unui lup ucis, iar uscățivul pusese dedesubt o pătură veche și atât de zdrențuită, încât ședea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.

Îmbrăcămintea lor avea, de asemenea, o înfățișare dintre cele mai ciudate. Lunganul purta niște nădragi de piele, care fuseseră cu siguranță croiți pentru cineva cu mult mai voinic. Afară de aceasta, erau acoperiți cu un strat lucios de grăsime, din pricină că stăpânul lor îi folosea mai totdeauna și ca prosop și ca batistă, obișnuind să șteargă cu dânșii tot felul de obiecte care ar fi trebuit mai degrabă aruncate. Picioarele-i goale erau vârâte în niște ghete despre care ai fi crezut că au fost purtate de Matusalem însuși, și că, de atunci, fiecare stăpân le-a mai pus câteva petice. Nu se putea spune hotărât dacă avuseseră vreodată o anumită culoare, fiindcă luceau în toate cele șapte culori ale curcubeului.

Pe trupu-i deșirat, călărețul purta o geacă de piele, fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Mânecile îi veneau numai puțin deasupra cotului, așa încât i se vedeau brațele descărnate, cu venele umflate. Gâtul lung și-l înfășurase cu o basma de bumbac, despre care nici măcar stăpânul ei nu-și mai putea aminti dacă fusese cândva albă sau neagră, verde sau galbenă, roșie sau albastră.

Partea cea mai luxoasă a îmbrăcăminții era însă pălăria așezată pe căpățâna-i lunguiață și ascuțită. Fusese la origine un joben cenușiu care, probabil, în timpuri imemoriale, împodobise capul vreunui lord englez. Tăvălugul sorții o făcuse să ajungă, în cele din urmă, în stăpânirea acestui vânător din prerie căruia, lipsindu-i gustul rafinat al nobilului, socotise marginile de prisos, smulgându-le, pur și simplu. Numai în față mai lăsase o bucățică, să-i țină umbră și să aibă ce apuca, atunci când voia s-o scoată. Pe lângă toate astea, el era de principiul că în prerie capul are nevoie de aeriseală, așa că o împunsese din loc în loc cu briceagul, dând prilej tuturor vânturilor să se întâlnească în interiorul „pălăriei” sale.

Drept cingătoare, lunganul purta un ștreang gros, înfășurat de câteva ori în jurul șalelor, și prinsese de el două revolvere și două cuțite. Tot acolo mai erau atârnate o cartușieră, punga cu tutun, un sac din piele de pisică, în care să poată depozita făină, un amnar și alte obiecte, a căror întrebuințare era un mister pentru orice profan. Pe piept îi atârna, de o curea, luleaua, dar ce fel de lulea! O adevărată capodoperă, din care mai rămăsese o bucățică găunoasă de lemn de soc. Lunganul, ca toți fumătorii pătimași, mesteca ciubucul, când se termina tutunul.

Totuși, trebuie să recunoaștem că îmbrăcămintea nu se compunea doar din ghete, pantaloni, geacă și pălărie. O, nu! Printre averile sale se număra și o manta de cauciuc americană, dintre acelea care, la cea dintâi ploaie, se strâng în lung și în lat, rămânând doar pe jumătate din cât erau la început. Și, fiindcă n-o mai putea îmbrăca, și-o agățase de umeri cu o sfoară, ca pe o pelerină, într-un mod caraghios și pitoresc. Mai purta și un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste șoldul drept. În față, de-a curmezișul picioarelor, ținea o pușcă, una dintre acele flinte lungi care nu-și greșesc niciodată ținta.