Winnetou (1893) toate volumele

CUVÂNT ÎNAINTE.

De câte ori gândul mă poartă la pieile-roșii, de atâtea ori îmi amintesc, fără să vreau, de Turcia. Oricât de ciudat, faptul are o justificare. Deși indianul și turcul au foarte puține trăsături comune, totuși există ceva care îi aseamănă: într-un grad mai mare sau mai mic, socotelile cu ei au fost încheiate. Despre turc nu se discută altfel decât ca despre „omul bolnav”

[1], în timp ce indianul – așa susțin toți cei care cunosc situația – e „pe moarte”.

Da, rasa pieilor-roșii este pe moarte! Acest pacient uriaș, doborât de o soartă cumplită ce nu cunoaște îndurare, zace întins de la Țara de Foc până dincolo de Marile Lacuri ale Americii de Nord. Împotrivirea lui disperată a fost în van. Forțele i s-au stins treptat. Abia de mai respiră.

Răzvrătirile periodice ale trupului său golaș sunt convulsiuni care anunță sfârșitul.

Are vreo vină, a meritat indianul acest sfârșit prematur?

Dacă acceptăm ideea că tot ce trăiește are dreptul la viață și că un atare adevăr se referă atât la individ, cât și la specia întreagă, atunci indianul are și el dreptul la existență, asemenea omului alb; el poate chiar să pretindă libertatea de a se dezvolta din punct de vedere social și statal potrivit personalității sale. Unii afirmă că indianul nu ar poseda însușirile necesare pentru a-și făuri un stat. Oare așa să fie? Eu spun răspicat: Nu! Însă n-am de gând să dovedesc aceasta printr-o lucrare savantă. Omul alb a avut norocul să urce un lung drum istoric, trecând de la treapta vânătorii la păstorit, apoi la agricultură și, în sfârșit, la civilizația industrială. Indianul nu a parcurs o asemenea evoluție. Totuși unii îi cer să realizeze saltul gigantic de la treapta cea mai de jos la cea mai de sus, fără a lua în considerare faptul că, sărind astfel, ar putea să cadă și să se rănească mortal.

Natura vie se guvernează după o lege cruntă: cel mai slab e nevoit să cedeze în fața celui mai tare. Când e vorba însă de oameni, această lege sălbatică trebuie să devină mai clementă, pentru că o lege de asemenea veșnică este ca și iubirea între oameni. Putem să spunem oare că față de indianul muribund s-a aplicat o astfel de clemență?

Primii albi nu numai că s-au bucurat de toată ospitalitatea indienilor, dar aproape că au fost divinizați. Și cu ce răsplată s-au ales indienii? Țara ce o stăpâneau le-a fost răpită; nimeni nu o poate nega. Cine a citit istoria „vestiților” conchistadori știe cât sânge a curs și câte cruzimi s-au săvârșit; iar exemplul lor a fost continuat de urmași. Omul alb a venit cu vorbă mieroasă pe buze, dar purtând cuțitul tăios la brâu și în mâini arma încărcată. El făgăduia iubire și pace, dar semăna ură și sânge. Indianul trebuia să se retragă pas cu pas. De repetate ori i s-au promis drepturi „veșnice” asupra teritoriului care de fapt îi aparținea, pentru ca după scurt timp să fie alungat din nou mai departe, tot mai departe. I s-au „cumpărat” pământurile, cu plata în obiecte fără valoare, de care nu se putea folosi. Ori nu i se plătea nimic. În schimb, a fost blagoslovit cu otrava perfidă a „apei de foc”, precum și cu vărsatul sau cu alte boli rele, dezgustătoare, care au decimat triburi întregi, depopulând satele. Dacă indianul încerca să-și apere drepturile, i se răspundea cu gloanțe; și din nou trebuia să se retragă, cedând în fața superiorității armelor omului alb. Plin de amărăciune, se răzbuna pe fețele palide, ca indivizi; urmau atunci acele masacre odioase printre indieni. Și astfel, vânătorul de odinioară, mândru, curajos, viteaz, iubitor de adevăr și profund devotat prietenilor săi, a devenit un om bănuitor, prefăcut, care se furișează pe ascuns; nu el a vrut-o, ci omul alb l-a obligat să fie așa.

Unde au dispărut hergheliile de mustangi, din mijlocul cărora indianul își alegea cu îndrăzneală calul de călărie? Unde sunt bizonii care hălăduiau, milioane, în prerie și îl hrăneau? Din ce trăiește indianul de azi? Din făina și carnea pe care le primește? Dar cum arată făina? Amestecată cu ipsos și cu alte murdării, încât nici nu poți să o consumi?

Unui trib i se promit o sută de „vaci grase”, dar pe drum acestea se transformă în două-trei vite jigărite, a căror carne nu ar sătura nici măcar un vultur mâncător de stârvuri. Sau poate că indianul ar trebui să se apuce de agricultură? Dar este el sigur că va ajunge să-și strângă recolta, el, omul lipsit de drepturi, mâncat mereu mai departe, fără a i se da putința de a se așeza undeva? Înainte vreme puteai să admiri figura semeață, frumoasă a indianului zburând peste savana întinsă pe mustangul lui cu coada în vânt; și cât de mizer, de obidit arată el azi în zdrențele sale, care nici măcar nu sunt în stare să-i acopere goliciunea trupului! Indianul care altădată înfrunta cu mâna goală pe ferocele urs cenușiu se furișează acum prin unghere ca un câine râios, pentru a cerși o ciosvârtă de carne sau pentru… a fura.

Da, indianul a ajuns un om bolnav, un muribund, iar noi, la căpătâiul lui, așteptăm să-i închidem ochii. Să stai la căpătâiul unui muribund este un lucru foarte grav, dar de mii de ori mai grav e să stai la căpătâiul unei rase sortită morții. În acest din urmă caz, se pot pune multe, foarte multe întrebări și mai ales următoarea: ce ar fi înfăptuit această rasă dacă i s-ar fi lăsat timp și spațiu pentru a-și valorifica forțele și talentele, înlăuntrul ei ca și în afară? Ce forme specifice de cultură pierde omenirea prin dispariția acestei rase? Indianul, aflat astăzi pe moarte, avea un caracter ferm, nu se lăsa asimilat; era oare acesta un motiv ca să-l omori, nu putea fi păstrat în viață? Dacă pentru prevenirea dispariției bizonilor s-a găsit un azil protector în Parcul Național din Montana și cel din Wyoming, de ce oare nu se găsește și un loc unde să poată trăi, propășind în liniște, fostul stăpân legitim al țării?

Ce rost mai au însă astfel de întrebări în pragul morții! Ce să ajute reproșurile, când nimic nu mai poate ajuta! Pot numai să deplâng situația, dar nu s-o schimb; pot să umblu îndoliat, dar nu pot învia nici o victimă. De ce mă refer la persoana mea? Pentru că sunt unul dintre aceia care i-a cunoscut pe indieni de-a lungul mai multor ani și am cunoscut îndeosebi pe unul a cărui făptură deosebit de luminoasă și minunată sălășluiește adânc și la loc de cinste în inima mea, în gândurile mele. Dintre toți prietenii el a fost cel mai bun, cel mai credincios, oricând gata să se sacrifice pentru alții, un adevărat tip reprezentativ al rasei sale. Și așa cum rasa îi e osândită la moarte, a pierit și el, răpus de un glonte ucigaș al dușmanului. A fost cel mai nobil fiu al acestei națiuni în agonie, pe care o iubesc și azi, așa cum l-am iubit și pe el. Mi-aș fi dat bucuros viața ca să-l salvez, precum și el și-a pus de mii de ori viața în primejdie pentru mine. Dar în timp ce mie nu mi-a fost dată fericirea să-l scap de la moarte, el a murit salvându-și prietenii. Și totuși, dispariția lui nu e decât fizică, pentru că Winnetou, căpetenia cea mare a apașilor, va continua să trăiască în paginile cărților mele. Scriindu-le, voi căuta să-i ridic un monument binemeritat. Și dacă tu, cititorule, privindu-l cu ochii minții, vei judeca fără părtinire poporul pe care această căpetenie l-a întruchipat atât de fidel, atunci voi fi întru totul mulțumit.