Fiul vanatorului de ursi

CAPITOLUL I.

DUPĂ URME.

Puțin spre apus de ținutul unde se întâlnesc hotarele celor trei state nord-americane Dakota, Nebraska și Wyoming călăreau fără grabă doi bărbați a căror apariție ar fi făcut senzație în orice altă parte, decât în acest loc din Vest.

Erau cu totul deosebiți la înfățișare. Unul era lung, mai lung de doi metri și avea o față atât de uscățivă, de parcă era bântuită de secetă, iar celălalt scund și rotofei, aproape ca o sferă. Totuși, chipurile celor doi se găseau la aceeași înălțime, căci lunganul călărea un catâr mic și slab, iar cel scund o gloabă costelivă, cu picioare lungi și ciolănoase. Așa se face că la cel din urmă, curelele de piele folosite drept scări nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de așa ceva, căci picioarele îi atârnau până aproape de pământ, pe care l-ar fi atins la cea mai mică mișcare în lături, fără să coboare din șa. De fapt nu putea fi vorba de o șa adevărată la niciunul din ei, căci la cel scund aceasta era de fapt o blană de lup, iar uscățivul avea sub el o pătură veche și atât de zdrențuită, încât călărea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.

La fel și îmbrăcămintea lor avea o înfățișare dintre cele mai curioase. Lunganul avea niște pantaloni de piele pe cât de largi, pe atât de scurți: fuseseră cu siguranță croiți pe vremuri pe măsura cuiva mult mai voinic și, tot trecând prin ploi, arșiță și bătaia vântului, se încrețiseră și se scurtaseră în așa fel, încât partea lor de jos nu acoperea genunchii, iar folosirea îndelungată, drept batistă ori prosop de către stăpânul lor, îi înzestrase cu un strat lucios și protector de grăsime. Ghetele, în care-și vârâse picioarele goale, arătau și mai ciudat. Ai fi crezut că au fost ale lui Noe, care le-a purtat în timpul Potopului, și că de atunci încoace, o dată la o sută de ani, li s-a mai adăugat câte un petec. În afară de asta, nimeni n-ar fi putut spune cu hotărâre ce culoare aveau, pentru că fiecare porțiune a lor avea o nuanță proprie. Pe trupu-i deșirat, călărețul purta o cămașă de vânătoare, din piele, cu franjurile tocite și fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Din mânecile prea scurte ieșeau brațele slăbănoage, străbătute de vine umflate, iar gâtul lung îi era înfășurat într-un șal de bumbac, despre care nici posesorul nu mai știa dacă fusese odinioară alb sau negru, verde sau galben, roșu sau albastru.

Partea luxoasă a acestei costumații era pălăria. Fusese pe vremuri un joben de culoare cenușie, care poate că împodobise pe atunci capul vreunui lord englez, dar coborâse totuși, mereu, treptele sorții, ajungând acum la bătrânețe pe capul lunguieț și ascuțit al acestui vânător din preerie, care nu avea însă deloc gustul rafinat al lordului din vechea Anglie.

Socotindu-i marginile de prisos, le smulsese pur și simplu, lăsând numai în față o bucățică pentru a-i ține umbră și ca să aibă de ce apucă atunci când voia să-și descopere creștetul. Afară de asta, originalul posesor socotea că mintea să are nevoie de aerisire, astfel că găurise cu briceagul fundul și laturile a ceea ce mai rămăsese din joben, încât înăuntrul acestuia se întâlneau toate cele patru vânturi.

Drept cingătoare, lunganul purta un ștreang gros, înfășurat de câteva ori în jurul șalelor, din care se ițeau mânerele a două revolvere și un pumnal. Mai atârnase de el cartușiera, punga cu tutun, un săculeț din piele pentru făină, un amnar și încă alte diferite obiecte a căror întrebuințare era un mister pentru un profan. Pe piept îi atârna, legată de o curea, pipa. Dar ce pipă! Era opera personală a vânătorului, care, având obiceiul fumătorilor pătimași de a mesteca ciubucul când se sfârșea tutunul, o tocise în așa hal, încât din aceasta rămăsese doar o bucățică găunoasă din lemn de șoc.

În cinstea westmenului nostru, trebuie spus că îmbrăcămintea să nu se compunea numai din ghete, pantaloni, cămașă și pălărie. O, nu! Mai avea el ceva, de care nu oricine dispunea: o mantă de cauciuc, și chiar una americană, adică cu acea calitate de a se strânge în lung și în lat după cea dintâi ploaie, de rămâne jumătate din ce a fost. Și fiindcă din acest simplu motiv n-o mai putea îmbrăca, o agățase de umeri cu o sfoară ca pe o pelerină, într-un chip foarte pitoresc. Mai purta și un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste șoldul drept. În față, de-a curmezișul picioarelor, ținea o pușcă dintr-acelea cu țeava lungă, cu care un vânător încercat nu greșește ținta.

Era peste putință să ghicești vârsta acestui om după înfățișare. Pe chipul lui uscățiv erau nenumărate cute și cutișoare. Și totuși părea tânăr datorită privirii când poznașe, când pătrunzătoare, dar întotdeauna atât de sinceri, încât ai fi luat-o drept privirea unul copii. Ochii mori, albaștri, dădeau feței lui acea trăsătură specifică marinarilor sau locuitorilor câmpiilor întinse. Ciudățenia e că, deși se afla într-un ținut neprimitor, avea bărbia și obrajii proaspăt bărbieriți; căci în Vest mulți își fac din acest lucru o chestiune de onoare.

Catârul își purta cu ușurință călărețul greu, osos, și, dacă uneori se mai opunea cu îndărătnicia specifică rasei lui. Părea că o face mai mult în glumă: după scurte opriri, la o strângere din pulpe a stăpânului, o luă repede din loc, parcă mulțumit că și-a susținut și el punctul de vedere.