In Anzii Cordilieri

Capitolul I – Coloniștii de pe Rio Salado.

Orașul Palmar se află situat în provincia Corrientes, în Mesopotamia Argentiniană, mai precis pe malul fluviului al cărui nume îl poartă și provincia, una nu prea întinsă, dar unde negoțul este înfloritor. Deși pământul este rodnic în Corrientes, recoltele acoperă doar nevoile localnicilor. Despre industrie nici nu poate fi vorba, iar de exportat, nu se exportă decât produse dintre cele pe care le oferă natura sau crescătoriile de vite.

Pe vremea când ne apropiam de orășel, venind dinspre miazăzi cu prizonierii noștri, aici se afla punctul din care porneau trupele sosite din nord, care luptau împotriva rebelului Lopez Jordan. Aveai ocazia să întâlnești soldați de toate soiurile și de toate neamurile, lucru ce ar fi putut uimi orice neamț cumsecade. Oricum, acești soldați mi-au făcut o impresie mai bună decât cei pe care îi văzusem în tabăra lui Jordan. La sosirea mea, executau exerciții pe stânga și pe dreapta drumului. Atunci l-am văzut ultima oară și pe Jordan. Despre bravul său maior Cadera, omul care ne dăduse atât de mult de furcă, am auzit câte ceva pe când mi-am încheiat călătoria în Tucuman. Se zicea că ar fi fost prins de trupele argentiniene și că ar fi fost împușcat sub acuzația de instigare la nesupunere. Despre Lopez Jordan și despre mișcarea pusă la cale de el nu am mai putut afla nimic sigur. Știu numai că rebeliunea a fost înăbușită și că Jordan a murit undeva, cândva, neștiut de nimeni, ca orice aventurier.

Orașul Palmar nu se află chiar pe malul fluviului, fiind despărțit de acesta prin niște mlaștini la marginea cărora oamenii plantaseră stuf. Colonelul Alsina ne-a spus să înaintăm în galop până în piață și apoi să ne oprim la casa de ayuntamiento, primăria orașului, o clădire care semăna cu un castel din ținutul Luneburgului.

Odată ajunși acolo, colonelul s-a prezentat în fața comandantului. A fost nevoie ca fratele Hilario și cu mine să-l însoțim pentru a confirma relatarea sa. În urma celor spuse de noi, ofițerii rebeli au fost închiși chiar în primărie, iar soldații care se aflau sub comanda ofițerilor cu pricina, în grajduri, urmând să fie judecați cu toții mai târziu. Pe tovarășii mei și pe mine comandantul ne-a invitat la masă.

Faptul că izbutisem să facem atâția prizonieri fără să fi tras măcar un foc de armă și mai ales faptul că intrasem în posesia unui număr atât de mare de cai era o dovadă a calităților militare ale colonelului Alsina. Tocmai pentru că acest succes pe care îl repurtase ni se datora, colonelul era foarte amabil cu noi. El ne-a rugat să rămânem cât mai mult timp la Palmar, promițându-ne că ne va face șederea cât mai plăcută și că ne va asigura din plin toate cele necesare, astfel încât să ne putem continua călătoria. În primul rând, colonelul a luat toate măsurile necesare, pentru a fi găzduiți așa cum se cuvine. Gazda noastră avea să fie un negustor bogat. Acesta ne-a întâmpinat cu bucurie și ne-a pus la dispoziție două camere pentru oaspeți și o odaie care era ocupată, de obicei, de servitori.

M-am culcat de îndată ce m-am convins că și calul meu primise îngrijirile necesare. În oraș nu prea erau multe de văzut și, după toată osteneala, un somn bun era bine venit.

Călugărul, Turnerstick și cârmaciul s-au culcat și ei imediat. Ceilalți, însă, au găsit că-i mai bine să se plimbe prin oraș. Printre ei se afla și Gomez, indianul a cărui mamă părea că-și mai revenise după ce făcuse o baie în fluviul Paraná1 împotriva voinței ei. Gomez plecase pentru a se întâlni cu indienii din tribul său care locuiau în oraș sau care erau militari. El făcea parte din tribul Abipones, ai cărui membri își aveau sălașul între Rio Salado și Rio Bermejo și care cunoșteau cel mai bine misteriosul Gran Chaco.

Spre seară, Gomez a venit și m-a trezit. S-a scuzat că m-a deranjat și mi-a spus că trebuia să-și ia rămas bun de la mine, fiindcă voia să plece din Palmar. Când l-am întrebat care era temeiul plecării sale, indianul mi-a răspuns:

— Trebuie s-o pornesc cât mai curând spre pământurile alor mei, fiindcă ei sunt în primejdie să fie izgoniți. Trebuie să le dau de știre.

— Unde se află pământurile despre care-mi vorbești? L-am întrebat eu.

— Dincolo de fluviul Paraná, între Rio Salado și Rio Vibora.

— Oare nu acolo se află niște așezări părăsite?

— Ba da. În acele așezări au trăit, cu multă vreme în urmă, coloniști albi, dar nu au putut rămâne în acele locuri, fiindcă indienii au pornit război împotriva lor. Albii s-au văzut nevoiți să plece și casele lor au intrat în paragină. Acum albii vin din nou și vor să ne izgonească de pe pământurile noastre. Oare se cuvine să ne dăm bătuți, fără a fi luptat?