In tara Leului Argintiu - Leul Razbunarii – volumul 1

Capitolul I – Cei doi năsoși.

Marea majoritate a cititorilor mei îl cunosc pe Winnetou, căpetenia apașilor, cel mai nobil dintre indieni, cel mai bun și credincios prieten din câți am avut. Ei știu totodată împrejurările în care a murit. A fost lovit de un glonț în piept, în cursul luptei ce s-a desfășurat cu indienii sioux-ogellallași, în adâncul craterului din munții Hancock, murind puțin mai târziu în brațele mele. I-am transportat trupul neînsuflețit în munții Ventre și l-am îngropat acolo, în valea râului Metsur. Mi-a revenit mie misiunea tristă să mă îndrept călare înspre sud, pentru a le duce apașilor dureroasa veste că cea mai mare căpetenie și cel mai vestit conducător al poporului lor nu mai este în viață.

A fost un drum de care nici astăzi n-aș vrea să-mi aduc aminte. Moartea lui Winnetou a constituit o lovitură atât de năprasnică pentru mine, încât pot spune că de atunci am devenit alt om. Dacă înainte eram mai totdeauna vesel și plin de încredere în propriile mele puteri, acum nu mai eram în stare nici măcar să schițez un cât de vag surâs, părăsindu-mă orice poftă de viață. Preferam să rămân mai tot timpul singur și ocoleam orice întâlnire cu vreo ființă omenească. Atunci când, în cursul drumurilor mele, eram obligat de împrejurări să mă opresc la vreun fort sau la o așezare, o făceam cât mai scurt și plecam cât mai repede mai departe.

Ce e drept, oamenii cu care mă întâlneam nu aveau față de mine un comportament care m-ar fi îmbiat să mai întârzii în tovărășia lor; nu, chiar dimpotrivă, îmi acordau o atât de mică atenție, de parcă nici n-aș fi existat pentru ei, căci atunci când plecam sau treceam pe lângă ei nu-mi adresau nici măcar un salut. De fapt, dacă mă gândesc bine, cauza acestei purtări neprietenoase se datora, în primul rând, aspectului meu exterior.

Mă dusesem cu Winnetou în munții Hancock pentru a elibera niște imigranți care fuseseră capturați de siouxii-ogellallași. Am reușit în acțiunea noastră, dar am plătit-o nespus de scump prin moartea lui Winnetou. După ce l-am îngropat pe neprețuitul meu prieten, o parte din imigranții albi eliberați s-au hotărât să rămână în valea râului Metsur și să întemeieze aici o așezare. I-am ajutat în această acțiune și așa s-a făcut ca drumul meu spre apași să înceapă cu întârziere.

Între timp, hainele mele de vânător s-au deteriorat în așa măsură, că a trebuit să le înlocuiesc; dar, deoarece în regiunea Vestului Sălbatic, în care mă aflam, nu existau magazine din care să pot cumpăra haine, am fost bucuros atunci când unul dintre imigranți mi-a oferit un, „costum” confecționat de el dintr-o pânză albastră, țesută, croită și cusută după priceperea lui. Vă puteți închipui cam cum arăta noua mea îmbrăcăminte, fără nici o linie: pantalonii atârnau ca două burlane prinse unul de altul, vesta era ca un sac mai mic, iar haina ca un sac mai lung, prevăzut cu mâneci. Întrucât acest „ansamblu” fusese inițial croit pentru o persoană de o altă talie, vă puteți imagina cât de bine mi se potrivea. Semănam cu orice altceva decât cu un westman, adăugându-se la toate acestea, bineînțeles și purtarea mea de acum, de om neprietenos și chiar respingător.

În vreo două săptămâni ajunsesem în apropierea Nord-Canadianului. Călăream într-o prerie largă, netedă, în care se întâlnea, ici-colo, câte un pâlc de arbori și de tufișuri. Această împrejurare mă obliga să fiu foarte atent, căci eram permanent expus la o întâlnire neașteptată, care putea fi și dușmănoasă, ținând seama că umblau zvonuri despre faptul că pe aici, până unde se întindea terenul de vânătoare al comanșilor, s-ar fi produs niște tulburări și ar fi avut loc agitații periculoase.

Era pe la vremea prânzului când am ajuns la un pârâu a cărui apă limpede parcă te îmbia la odihnă. Aici am ales un loc de unde puteam vedea până departe. Am descălecat, lăsând calul să pască în voie și, după ce am sorbit cu nesaț din apa rece a pârâului, m-am întins la umbra unui copac.

Să tot fi trecut un sfert de ceas de când leneveam așa, când zării doi călăreți. Erau albi, așa că n-aveam nici un motiv să mă neliniștesc. Apăruseră din aceeași direcție de unde venisem și eu. Umblau pe urmele mele, pe care le examinau, după cum mi se părea mie, cu mare atenție.

Erau călare pe catâri și îmbrăcămintea lor era absolut identică. Când se apropiară, am băgat de seamă că nu numai hainele le erau la fel, ci și chipurile. Oricine i-ar fi văzut îi lua drept frați, ba poate chiar gemeni.

Înalți și slabi ca niște prăjini, ai fi zis că au răbdat multă vreme de foame. Chipurile lor și felul cum se țineau pe catâri dovedeau însă că oamenii aceștia nu duseseră lipsă de hrană. După cum spuneam, erau unul aidoma celuilalt până și la statură; îi deosebea doar o cicatrice pe care unul din ei o avea de-a curmezișul obrazului stâng.

Nu s-ar fi putut zice că îi înzestrase Dumnezeu cu prea multă frumusețe, fiindcă aveau niște nasuri… dar ce nasuri! Pot susține fără teama de a fi contrazis de cineva cum că asemenea nasuri nu mai existau în Statele Unite. Ca să-ți poți da seama de mărimea, forma și culoarea lor, ar trebui mai întâi să le vezi, căci de închipuit nu se poate. Și ce e mai ciudat, erau și ele aidoma unul cu altul.

Cu toate acestea nu i-ai fi putut numi urâți. Fețele lor, rase, aveau o expresie de bunătate, care te câștiga de la prima vedere. Un zâmbet de îngăduință le flutura mereu pe buze și ochii lor albaștri, cu privirea ageră, îți inspirau încredere.

Erau îmbrăcați în haine cenușii, pe cap purtau un fel de căciuli de biber și în picioare aveau ghete groase de box, cu șireturi. Pe umeri le atârna câte o pătură, care le servea și de manta.

La brâu aveau revolvere și pumnale, iar în spate carabine cu țeava lungă.

Eu nu-i văzusem încă până atunci, dar auzisem de ei și știam cine sunt, așa că era cu neputință să mă înșel. Veșnic nedespărțiți, unde era unul, nu lipsea nici celălalt. Numele lor adevărat nu-l știa nimeni. Din pricina nasurilor enorme, cu care adulmecau ca niște câini de vânătoare, fuseseră porecliți „Năsoșii”. Jim era cel cu cicatricea de pe obraz, iar celălalt Tim.

După cum vedem, până și numele li se asemănau. Chiar și catârii lor aveau nume asemănătoare: pe al lui Jim îl chema – adică o chema Polly, fiindcă era de sex feminin, ca și tovarășa ei, iar pe celălalt Molly.

Dacă starea mea sufletească mi-ar fi îngăduit, aș fi fost bucuros să mă alătur lor, dar îmi murise un bun prieten, cu care trecusem ani îndelungați prin bune și rele, fiind încă amărât de pierderea lui.

Erau amândoi oameni tare de ispravă și foarte simpatici și nu m-aș fi dat nici acum înapoi să facem o bucată de drum împreună, dacă am fi avut aceeași direcție.

Nu văzură nici calul meu, pitit într-un tufiș, nici pe mine, fiindcă iarba era aici, lângă malul pârâului, foarte înaltă. Cu ochii ațintiți la urme, se apropiau din ce în ce, până ce ajunseră numai la douăzeci de pași de locul unde stăteam eu. Nu se putea să nu bage acum de seamă că urmele se sfârșeau brusc. Își opriră catârii și cel cu tăietura pe obraz strigă mirat:

— Ce dracu', uite că au dispărut urmele! Ce zici, Tim?

— Yes, răspunse celălalt. Unde să fie individul?

— O fi zburat în aer.

— Singur nu putea, trebuia să-l sufle cineva și nu văd pe nimeni.

— Aha, uite urme de copite care duc în dosul tufei. Să știi că acolo s-a ascuns.

— Nu. Îndreaptă-ți ochii blagosloviți încoace. Aici a descălecat și a pornit spre pârâu unde…