Oriental - Prin desert si harem – volumele 1,2,3,4,5,6
Aa
Capitolul I – În luptă cu moartea
— Ia spune, sidi, e chiar adevărat că vrei să rămâi un ghiaur, un necredincios, adică, ceea ce e mai vrednic de dispreț decât un câine și mai scârbos decât un șobolan, care nu mănâncă decât putreziciuni?
— Da.
— Effendi, eu îi urăsc pe necredincioși și le doresc să ajungă după moarte în Gheena, acolo unde sălășluiește diavolul, dar pe tine aș vrea să te scap de veșnica pierzanie, care te va ajunge fără doar și poate, dacă nu te convertești către Ikoar bil Lisan, Mărturia Sfântă. Tu ești atât de bun, ești cu totul altfel decât alți sidi cărora le-am slujit și de aceea te voi converti, fie că vrei sau nu.
Astfel vorbi Halef, servitorul și călăuza mea, cu care m-am cățărat prin văgăunile și prăpăstiile lui Djebel Aures, și apoi am coborât spre Dra el Hauna, pentru ca, străbătând Djebel Tarfaui, să ajung la Seddada, Kris și Dgașe, localități de unde duce un drum spre Fetnassa și Kbilli, peste vestitul Șott Djerid.
Halef avea înfățișarea unui omuleț interesant. Era atât de mic de statură, încât abia îmi ajungea până la coate și atât de slăbuț și subțirel, încât ai fi putut spune că stătuse un deceniu întreg între foile de sugativă ale unui ierbar. Obrăjorul lui dispărea cu totul sub un turban uriaș cu un diametru de aproape un metru, iar burnusul său, care fusese cândva alb, dar care acum era unsuros și murdar de-ți venea rău când te uitai la el, fusese croit fără nici-o îndoială pentru un om mult mai împlinit la trup, astfel că, atunci când descăleca de pe cal și voia să meargă pe jos, trebuia să-și ridica poalele ca o amazoană în costum de călărie. Dar cu tot aspectul său firav, Halef merita toată stima. Era înzestrat cu un spirit de observație nemăsurat, cu mult curaj și istețime, și cu o tărie care-l făcea să învingă toate greutățile. Și deoarece pe lângă însușirile acestea mai stăpânea și toate dialectele care se vorbesc între sălașul tribului Uelad Bu Seba și Delta Nilului, vă puteți lesne închipui că eram pe deplin mulțumit de el, așa că îl socoteam mai mult prieten decât servitor.
Avea însă Halef acesta o însușire, care uneori cam deranja: era un musulman fanatic și, din dragoste pentru mine, luase hotărârea să mă convertească la islamism. Tocmai acum întreprinsese din nou una din încercările sale zadarnice și-mi venea să râd privindu-l cât de caraghios arăta cu prilejul acesta.
Călăream pe un mic armăsar berber pe jumătate sălbatic și picioarele aproape că-mi atingeau pământul; el însă, ca să-și scoată la iveală făptura, își alesese o iapă bătrână, uscată, dar înaltă cât o prăjină, și stătea cocoțat atât de sus, încât mă privea de la înălțime. În cursul convorbirii dădu dovadă de o vioiciune neobișnuită; își bălăbănea picioarele care nu erau ținute în scări, gesticula cu brațele sale subțiri și tuciurii, însoțindu-și cuvintele cu gesturi atât de însuflețite, încât îmi dădeam toată osteneala ca să nu pufnesc în râs.
Văzând că nu prea mă grăbesc să-l răspund, Halef urmă:
— Știi tu, sidi, ce se întâmplă cu ghiaurii după moarte?
— Ei?
— După moarte, toți oamenii – fie că sunt musulmani, creștini sau evrei – intră în barzakh.
— Asta e starea aceea dintre moarte și înviere, nu?
— Da, sidi. Din starea aceasta sunt treziți toți prin sunete de trâmbițe, căci a venit El Jaum el aakhar (Ziua de Apoi) și El Akhiret (Sfârșitul), când totul se prăpădește, afară de El Kuhr (Scaunul Domnului), Er Rukh (Duhul Sfânt), El Lauhel mafus și El Kalam (tabela și pana predestinației divine).
— Și altceva afară de asta nu mai dăinuie?
— Nu.
— Dar paradisul și iadul?
— Sidi, ești deștept și înțelept; tu bagi de seamă îndată ce am uitat eu și de aceea e mare păcat că vrei să rămâi un blestemat de ghiaur. Dar jur pe barba mea că te voi converti, cu sau fără voia ta.
Spunând acestea încruntă fruntea în șase cute amenințătoare, își scărmănă cele șapte fire de păr din barbă, își răsuci cele opt de la dreapta și cele nouă de la stânga buzei, care formau mustața, își azvârli picioarele în sus și cu mâna pe care o avea liberă lovi cu atâta putere în grumazul bietei iepe, de parcă ea ar fi fost diavolul din ghearele căruia vroia să mă smulgă.
Animalul, trezit din visare în chip atât de brutal, dădu să se ridice în două picioare, dar se răzgândi repede, din considerație pentru vârsta sa înaintată, și renunță. Halef însă își urmă cuvântarea:
— Da, Djenet (paradisul) și Djehenna (iadul) trebuie să dăinuiască și ele, căci unde să se ducă altminteri fericiții întru Domnul și cei păcătoși? Înainte de asta însă, cei reînviați trebuie să treacă puntea Sfirath, care duce peste lacul Handh, și e atât de îngustă și de ascuțită, ca tăișul unei spade.
— Ai mai uitat ceva.
— Ce anume?
— Apariția Deddjelului.
