Câteva poezii de dragoste

Si erau steluțe în genele ei

Eram student, era studenta

Eram eminent, era iminenta

Si erau steluțe în genele ei.

Aerul era rece, tramvaiele reci

Maxi-taxiurile abia înființate

Mergeau toate pe patru roate

Si erau steluțe în genele ei.

Mircea Cărtărescu – Când ai nevoie de dragoste

Când ai nevoie de dragoste nu ți se dă dragoste.

Când trebuie să iubești nu ești iubit.

Când ești singur nu poți să scapi de singurătate.

Când ești nefericit nu are sens să o spui.

Când vrei să strângi în brațe nu ai pe cine.

Când vrei să dai un telefon sunt toți plecați.

Când ești la pământ cine se interesează de tine?

Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?

Fii tu lângă mine, gândește-te la mine.

Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,

Nu mă părăsi, căci n-aș mai suporta încă o ruptură.

Fii lângă mine, ține cu mine.

Înțelege-mă, iubește-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversație,

Fii iubita mea permanentă.

Hai să uităm regula jocului, să nu mai știm că sexul e o junglă.

Să ne atașăm, să ajungem la echilibru.

Dar nu sper nimic. Nu primește dragoste

Când ai nevoie de dragoste.

Când trebuie să iubești nu ești iubit.

Când ești la pământ nici o femeie nu te cunoaște.

Mircea Cărtărescu – Câteva cuvinte despre Ioana

Citeam Kundera cu micul dicționar francez-român pe piept

Și ea mi se juca feroce cu degetele mâinii:

Baga unul în gură și îl molfăia, mârâind, cu gingiile.

Apoi am luat-o pe piept: se uita țintă în carte,

Atentă, de parcă știa să citească

Și atunci m-am gândit: „Ioana,

Mă laud tuturor că ești cel mai bun produs al meu, că ești

Mai presus de literatură

Dar așa te scot din literatură

Adică din viața mea.

Ioana, ca să fii în literatură și în afara ei

Mă gândesc să scriu un poem despre tine.”

La Bogdan cu M. D. G. Bogdan s-a dus să se radă,

Eu și M. D. G. rămânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpăținare.

Mă uit pe un album Dali. E penibil,

Caci eu și Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem?

În fine (ah, și la pick-up o selecție „Wings”)

Palavragim despre copii.

Mă trezesc că îi spun „Știi, e foarte mișto să crești un copil,

Dar să vorbești despre asta e teribil de greu, practic dragostea

Pentru copilul tău e o tema inutilizabilă în literatură

(evit cât pot cuvântul „poezie”)

Fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic. Asta-i partea proastă.”

„E, și tu acum, chiar așa, totul de vânzare.”

„Dar sigur că totul de vânzare dacă ești profesionist” – și

Am tăcut brusc

Fiindcă nu credeam asta

Și nu știu de ce am spus-o.

Apoi a venit Bogdan și am plecat la cenaclu.

Ioana și Cri: două fetițe, două surori.

Fetele mele. Mă pomenesc

Că îi spun „Cri” Ioanei și invers. Cri mai păstrează

Panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură,

În Maternitate și care purtau același număr

Cu creion chimic

Când Cri o să aibă 36 de ani, Ioana va avea 16

Eu 47 – cine, cine vom fi atunci?

Fetele-s dincolo

Cri îi face baie-n cada de plastic roz

Iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om

Ca o maimuțică mirată bâțâie capul ud. Eu și Bogdan

Stam în bucătărie cu păhăruțele de Havana Club.

— Sunt foarte fericit, îi spun și simt adrenalina sau ce o fi

Invadându-mi fața și făcându-mă să lăcrimez. (Îmi dau seama

Că sunt sentimentaloid, dar stimulat puțin

De romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.)

Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.

— Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam

Cum îți cițeam jurnalul, ce chestie –

Doar acum câțiva ani vorbeai doar de singurătate

Scriai „Relații cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici”. Și uite

Acum ai nevastă, copil.

Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog).

Mai pălăvrăgim ceva și ne cheamă fetele

Să vedem pisoiul înfofolit în prosop

Zgâindu-se la noi. Ea bea laptele și adoarme

Iar noi (care eram puști, puști acum câțiva ani)

Trecem în sufragerie și ne conversăm și ne tratăm ca oamenii mari.

La aproape cinci luni gâgâlicea nu-i deloc convențională

(scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii)

Are deja soldulețe de gagică și ochi oblici, nițel lenevoși

Nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.

Atunci când urlă de foame face pandalii și istericale

De-ți vine s-o strângi de gât,

Dar e drăguță de obicei și ne lasă nopțile să dormim.

Creierul ei de aproximativ 500 de grame

Va crește rapid, cel mai rapid dintre toate organele

Ca o pasăre într-o colivie de cartilagii

Daca ar crește continuu și după adolescență

Ioana ar deveni nemuritoare.

Știu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele)

Ca așa va fi, că ea nu va muri niciodată.

Cu M. M., la „Cartea românească. Apoi în mașina lui

Explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia „Știi,

Cugno ăsta. Eu i-am dat textele tale. Dar nu i-au ieșit.”

Și alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi-

„Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?” Iar din capul meu ieșind un

Balonaș

Cu trăsnete, capete de mort și sticluțe de otravă.

Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o

A schimbat foaia și a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubesc

Nevasta

Dar pentru scris nu prea-i bine

Că am nevoie din când în când de o fugă, uite, el

Are șansa pendularii asteia.

Fiecare cu șansa lui, îi zic și cobor la Coada Calului,

Apoi o iau pe lângă Inter și. Spre casă.

O găsesc pe Kitty cu Ioana în brațe.

O pup și ea miaună alintat:

Ia uite! A mâncat 180 de grame!

„O inimă de tată! Miracol al paternității!”

Așa să exclami, cititorule, lecturând acestea.

Dar cum dracu să spui într-un poem că-ți iubești fetița?

Încearcă, și-o să vezi ce greu e.

Nici nu există o tradiție Bucuța cu melodramatismele lui,

Cu prunculețul Iisus și cam atât. La fel, e atât de penibil să spui

Ca-ții iubești nevasta. Și totuși poezia-i făcută

Ca să-ți exprimi sentimentele. Găsește o formă

Când nu există nici o formă. Când aproape toată poezia secolului

Este decorativă, abstractă.

Dar fetele mele, și cea mica, și cea mijlocie

Sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) e

Adevărat.

Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău