Când zăpada fură amintirile

Săptămâna Paștelui.

Întâi apăruseră cei din strada Vale. În centrul Bocnei se întâlniră cu cei de pe Moravița, semn că sentimentul de frustrare era general: Gâscarul îi păcălise. Manu, de curând expulzat din Italia, îndrăznise să compare dependența lor de vizitele Gâscarului cu dependența de hașiș, drept pentru care fu crunt bătut de către chiar prietenii lui, în fața birtului rece și de obicei gol al Perceptorului. Ceea ce trăiseră cu toții nu putea fi comparat cu nimic.

Orologiul bisericii tocmai bătuse de douăsprezece ori când o luară cu toții pe strada Ilovăț. Unii purtau caschete de miner cu luminile aprinse. Alții își luaseră chiar și lămpașele, ceea ce dovedea în mod evident faptul că erau hotărâți de lucruri mari. Inclusiv să scotocească prin măruntaiele dealurilor din jurul satului, prin galeriile părăsite, căpăcite cu beton, însă accesibile prin zecile de coșuri de aerisire ascunse prin păduri. Pe Ilovăț, de cum ajungeau în dreptul unei case, li se alăturau mereu alții și alții. Înaintau relativ greu, orbiți și înecați de valurile de fulgi de zăpadă aduse de vânt, ce le intrau în ochi și-n nări. Nu se auzeau decât pașii, aidoma unui cor absurd, lătratul câinilor prin curți, șuieratul furtunii și acel țipăt inconfundabil, penetrant, de gâscă speriată. Ca o chemare în neant.

Când ajunseră la Cruce, o cruce de marmoră albă, ridicată la marginea satului, în cinstea eroilor din primul război mondial, femeile și copiii rămaseră pe loc. Nu pentru că se termina asfaltul și începea urcușul, ci pentru că nu mai simțeau siguranța ce le-o dăduseră până aici casele de pe-o parte și alta a drumului. De la capătul localități începeau pădurile. Iar țipătul acela repetat, ce le sfredelea timpanele, le stârnea acuma teama, o teamă pe care nu și-o putea explica nimeni. După vreo cincizeci de metri, treimea ce mai rămăsese, adică bărbații, fu părăsită pe rând de mai mult de treizeci de oameni, majoritatea bătrâni și incapabili de-o asemenea incursiune în munți. Și împreună cu bătrânii, și preotul. Cu ceilalți, cu temerarii, rămaseră primarul și șeful de post.

*

Totul începuse cu cincizeci și două de săptămâni în urmă. Sâmbăta de dinainte vântul bătuse cu furie dinspre sud. Iar a doua zi dimineața, duminică, se pornise o furtună de zăpadă cum nu mai pomeniseră nici cei mai bătrâni din Bocna. O zăpadă aidoma celei de astăzi. Ninsese aproape orizontal. Speriați de zăpadă, cei ce-și aveau aici case de vacanță părăsiră satul în grabă. În afară de localnici nu mai rămăseserău decât doi venetici: Mario, fost militar de profesie, disponibilizat, care se retrăsese la casa lui de la Bocna cu un calculator, un laptop, vreo mie de filme pirat și muzică pe compact-discuri, și Simona, iubita lui. Se simțeau aici bine amândoi și furtuna de zăpadă nu era pentru ei decât un motiv în plus de a sta în casă, la căldura șemineului.

Dacă ar fi putut cineva atunci să privească satul de undeva sus, atunci ar fi văzut un sat absolut pustiu. Pe străzile șerpuinde printre dealuri, țipenie. Chiar și cele două birturi rămăseseră zăvorâte. Iar la slujba de dimineață de la biserică nu se dusese nici preotul. Oricum nu ar fi avut nici un sens: obișnuiții săi spectatori țineau cu dinții de ultimii ani de viață, iar zăpada și gheața de sub ea îi convinseseră să rămână pe la casele lor.

Mario și Simona savurau împreună muzica de la calculator, fără să ia în seamă viforul de-afară. Stăteau în pat, cu țolul tras până la bărbie, cu ochii pierduți în galbenul-pai al tavanului. Încercau să mai prelungească, măcar în gând, dulceața clipelor de iubire abia consumate. Motanul Coco adormise pe fotoliul lui. Și, deodată, un țipăt ca de gâscă speriată. Animalul sări ca ars și porni să miaune. Cei doi se priviră nedumeriți.

— O gâscă, fir-aș… Murmură Mario și, după ce mai trase un fum din pipa de care nu se despărțea decât atunci când dormea, se ridică și se apropie de geam. Privi oarecum plictisit printre jaluzele din plastic alb. Nu se vede mai nimic, murmură. Se duse la șemineu și aruncă un buștean în grămada mare de jăratec. Flăcările învăluiră instantaneu bucata de lemn. Inclusiv pachețelul de hârtie, mai curând un ghemotoc, aruncat de Simona o clipă mai târziu.

Din nou, țipătul. Apoi un gâgâit relativ liniștitor, de gâscă ce se liniștește după o mare primejdie. Femeia se sculă din pat plictisită, cu bustul gol. Întârzie câteva clipe dinaintea lui Mario. Pur și simplu întârzie câteva clipe în fața lui. Apoi privi, la rândul său, printre jaluzelele chinezești.

— E cineva pe uliță și se uită fix la casa noastră!

— Exclamă și se retrase mai mult mirată decât speriată.

— Cine știe de ce se uită, o măsură Mario, uitându-se și el pe geam. Nu trebuia să arunci și guma aia-n foc, o să pută ca dracu'.

În stradă, silueta unui bărbat masiv, cu plete curgându-i peste umeri și cu o pălărie cu boruri largi. Se auzi iar țipătul gâștei. Abia atunci crezu Mario că deslujește o gâscă sub brațul străinului.

— Mă duc să văd ce-o fi vrând… Acuma și-a găsit…

Motanul o tuli pe ușă printre picioarele lui, cu coada zburlită. Dacă ar fi fost atent, ar fi văzut că animalul fugise pe scările ce duceau la grădină și nu, ca de obicei, spre gardul dinspre stradă. Descuie poarta. O deschise larg. În clipa aceea, străinul de pe uliță îi întinse un obiect mic și negru. Mario îl luă fără să întrebe nu ce anume este, era clar o dischetă, ci de ce, pentru ce… Până să se dezmeticească, străinul dispăru înghițit de furtuna de zăpadă. Nu se mai auzi nici un fel de țipăt sau gâgâit.

*

Drumul forestier era deja acoperit cu un strat gros de zăpadă. Ici-colo se mai zăreau muchiile vreunui pietroi de pe margine și rădăcini de copaci suspendate peste marginea drumului. Cei vreo șaizeci de bărbați câți mai rămăseseră din toată mulțimea ce se adunase adineaori în sat înaintau greoi, cu valurile zburătoare de zăpadă orbindu-i, intrându-le în ochi, în gură, în sân. Dacă le-ar fi putut vedea cineva ochii pe sub cozoroacele căștilor minierești ar fi văzut în ochii lor încrâncenarea. Înaintau aproape orbește, cu privirile la drumul anevoios, povârnit, ghicit mai mult după copaci de pe margine.