Coventry,Oricând

Întâi se deschise geamul de pe casa scărilor. Apoi apăru o scândură masivă și geamul bucătăriei de la etajul trei se făcu țăndări.

Doisprezece martie, zi cu soare, dezmorțeală generală, soare cu dinți de lapte, vânt cu gripă. Ce se întâmpla în blocul vecin? Femei curioase în balcoane, bărbați discreți după perdele, copii prin curte. Scândura înlătură ultimele cioburi din cadrul de lemn al ferestrei și fu așezată între casa scărilor și bucătăria apartamentului de la etajul trei. Din apartament se auzea mai clar muzica aceea care acum părea sinistră și bărbatul care se cățără pe scândură se opri, pentru moment șocat, deasupra abisului ce se deschidea lacom sub el, cu urechile ciulite, răstignit între cele două ferestre așezate una față de cealaltă la nouăzeci de grade. Simți un ciob sfâșiindu-i palma, încă un pas, nu îndrăzni să se uite în jos, prin curte țipă un copil, el își schimbă centrul de greutate, după care ajunse în geamul bucătăriei, apoi în bucătărie. Mirosea înțepător a urină de pisică, se aplecă și privi cercetător sub masă, sub scaune, uita mereu să schimbe furtunul de la butelia de aragaz, aici, în bucătărie, totul era în regulă, butelia devenise pentru el o obsesie, radioul se auzea și mai puternic, făcu un pas, în baie lumina era aprinsă, nu se afla nimeni în baie, robinetele închise, robinetele deveniseră și ele o obsesie, străbătu în fugă prima cameră, nimeni, privi pe balcon, nimeni, în ultima cameră, nimeni.

Se trânti oftând în roșul-putred al unui fotoliu. Altădată și-ar fi cufundat fața în palme, și-ar fi trecut degetele-greblă prin păr, dar acum se mulțumi doar cu oftatul. Odată și odată va trebui să accepte ideea că teama de uitare devenise acută. Nu știa ce să mai creadă despre cele întâmplate, despre sine însuși. Uneori avea impresia că nu el era supus primejdiei de uitare, el plutea pe undeva pe sus și privea ironic spre celălalt, spre pământeanul supus păcatelor, spre cel ce se căuta mereu prin buzunare după chei ori după buletinul de identitate. Totul se întâmpla ca și cum peste memorie începuse să se aștearnă cu încetinitorul praful amneziei și, ori de câte ori programa câte un replay pentru a studia un stop-cadru, constata că nu putea pătrunde nicidecum dincolo de imagini, în mecanismul propriu-zis al uitării. Era convins că totul exista undeva în subconștient, bine sedimentat, memoria nu se ștergea ca o bandă magnetică pentru a face loc altor informații, lipsea probabil puterea aceea de selectare, de concentrare a atenției și de aducere în prim-plan și la momentul oportun a informației necesare.

Și deodată, parcă anume pentru a-l contrazice, gânduri vechi, de care de atâtea ori încercase să se lepede, țâșniră brusc. Pentru ce spărsese geamul de la bucătărie? Se pare că degeaba. Atâta rău să fie, își spuse. Deși știa că răul era cu mult mai mare decât un geam spart. Toată purtarea Aidei a fost, prin urmare, un joc. Redevenise gelos? Îi părea rău că nu se întâmplase ceea ce el fusese aproape convins că s-a întâmplat? Și ce-or să spună vecinii despre geamul spart? Nu se arătase niciunul în hol, dar îi știa postați în spatele ușilor-tranșee, privind prin vizoarele-periscop cu o curiozitate nici măcar pe un sfert satisfăcută. Poate făcuse bine că nu sunase la niciunul. Sigur făcuse bine. Intenționase la un moment dat să dea telefon după salvare, însă se răzgândise în ultima clipă. Întâi să fie sigur că Aida… Reluând firul întâmplărilor, descoperea mereu că se purtase copilărește. Croitorul trebuia să măsoare de mai multe ori până să taie o singură dată. Pe dracu, era vorba de sentimente, nu de croitorie, ori de analiză matematică, și dacă acționase sub logica primelor impulsuri o făcuse pentru că era om și orice om, pe lună să fi fost, putea greși. Da, dar nici chiar așa. În această clipă îi venea parcă mai ușor să se autoacuze. Era vorba oare de acea detașare prea puțin necesară fiindcă totul se consumase?

„. Cotele apelor Dunării în ziua de doisprezece martie…” Sări în picioare. Își amintise că încă din geamul bucătăriei auzise muzică în apartament. Se îndreptă spre baie, verifică dacă robinetele erau închise. Îl deschise pe cel de apă rece. „S-o fi stricat”, își spuse puțin dezorientat, „când oi fi pornit radioul?”, se strecură înspre bucătărie și acolo constată că robinetul din baie nu era defect, dar nu curgea apa rece. Scotoci prin jur și găsi până la urmă câțiva stropi cu un gust pronunțat de clor într-o cană de ceai fără toartă. „De ce m-oi fi sculat din fotoliu?”, se întrebă și se întoarse în cameră, nemulțumit de sine, de lipsa apei, de sloiurile de pe Dunăre, pe drum căută o explicație plauzibilă pentru nu mai știa ce și se aruncă pe pat, convins că de acolo se sculase mai înainte.

Pe ce motive îl acuzase Aida că fusese incorect față de ea? Că stătuse de vorbă cu Cleo? Vorbise doar întotdeauna și de toate, fără vreo preferință anume. Nu putea vegeta timp de opt ore în pielea mutului, iar Aida știa de la bun început că el lucrează numai printre femei. De ce trebuia să fie absurdă? Și totuși Aida intuise (ah, ingrată atitudine feminină!) că avea unele sentimente speciale rezervate lui Cleo, dar de ce nu voia să accepte ideea că poți privi o femeie mulțumindu-te cu plăcerea ce ți-o creează vederea unui corp armonios, un păr bogat sau niște ochi adânc-albaștri? S-ar fi mulțumit cu o iubire platonică? De ce nu? Mințea. Pe cine voia să mintă? Că doar era singur în cameră. Singur cu sine însuși.

Își aminti de agenda în care nota tot ceea ce nu trebuia să uite, însă nu-și amintea pe unde o pusese. Oricum, era sigur că astăzi, dacă era marți, trebuia să alerge cu dobermanul șefului cei cincisprezece kilometri, iar mâine sora lui avea program de videotecă și trebuia să-i dădăcească gemenii, să se lase călărit și să facă aport cu bătătorul de covoare. Deci două zile în care devenea pentru Aida ca și inexistent.