Geamantanul cu veioze si porumbei albi

În colțul încăperii, lângă soba de tuci, ardea veioza cu abajur albastru. În oglinda verde, cu folia lucitoare pe alocuri scorojită, scânteia albastru aceeași veioză. Legănându-se într-o vârșă agățată de grindă, în cuie ce acum nu se vedeau, radioul „Pionier” emitea zgomotos muzică simfonică. Speriați poate de scârțitul viorilor, de cinele ori de cornii englezești, peștii se îngrămădeau în spațiul dintre geamuri. Le vedea ochii holbându-se misterios la el. Simți cum îl trec nădușelile. De nervi. Nu i-au plăcut niciodată ochii, iar atunci când stătea de vorbă cu cineva, întotdeauna se uita într-altă parte, la nimicuri, se ferea să-i fie surprinsă privirea. [inea în mâini ceva ca o plasă de fluturi. Încerca să înoate înspre ei, dădu chiar de câteva ori din mâini, însă picioarele refuzau să se desprindă de pământ. Acum nu mai erau mâini, ci aripi, mari, mai mari decât cele de vultur. Se înălță încet, calm, ușor, pământul cel blestemat nu avea asupra lui nici o putere. Sus, undeva deasupra lui, plutea Veronica. Goală. Zâmbind. Îi vedea coapsele albe, sânii aceia tari, părul negru. Exact în acel moment, „Pionierul” rămas dedesubt prinse să cârâie plin de paraziți, coapsele, sânii și părul Veronicăi se topiră într-un nor de smarald, iar el căzu îndelung într-o prăpastie adâncă, în clinchete de tălăngi.

Se trezi buimac, molfăind în gol. La căpătâi suna deșteptarea bătrânul ceas C. F. R., zestrea lui. Atât avusese: un gemantan din carton presat, cu colțuri metalice, plin de bulendre. Și acest ceas. Marta a venit cu ceva mai mult: cu două geamantane încărcate cu bibelouri de porțelan fără nici o valoare și cu un fiu, aproape major. Pe nume Bobo.

Se întoarse gemând. Bănuia că e trează. Seara, când îi aude răsuflarea potolită, se uită la ea pe furiș și o vede cu o-chii îndreptați spre tavan. „Ce ai de te uiți așa, ca una plecată de-acasă?” Nu i-a răspuns niciodată. Așa doarme ea, cu ochii deschiși.

O înghionti.

— Scoală, mă, n-auzi… Scoală și du-te la lucru!

Stătea și acum, mai mult ca sigur, cu privirea ațintită în tavan. Mormăi și, probabil, închise ochii, fiindcă albul lor nu-i mai luci de loc. Însă, atunci când împinse plapuma la o parte, îi luciră coapsele și bărbatul simți cum începe să ia foc. Nu se întâmplă totuși nimic.

Marta ieși pe pipăite în antreu și aprinse lumina. Înăuntru pătrunse un val de aer înghețat, amestecat cu miros greu de petrol și mucegai. Antreul ținea loc de bucătărie.

Bobo se foi nervos, vădit deranjat de o fantă de lumină, scăpată printr-un loc unde hârtia albastră, prinsă cu pioneze de geamul ușii, era puțin ciupită.

Marta se scula întotdeauna prima. Chiar și atunci când lucra el în schimbul întâi. Se scula, își arunca pe umeri capotul, își trăgea pe picioare ciorapii de lână, pe urmă se ducea în antreu, aprindea mașina de gătit și pregătea ceaiul de mentă ori mușețelul cumpărate de la baba Anghelina, bătrâna aceea uscată ce dădea în cărți la întreg cartierul.

— Păpușicule, scoală, mă! Strigă Preda către băiat.

— Da' de ce trebuie să-l scoli? Țipă femeia, de dincolo, apoi, deschizând ușa, cu timbrul schimbat: scoală, Bobo, să nu întârzii.

Bobo se ghemui ca-n pântecele mamei, cu duna trasă până peste cap. Încercă să înnoade un vis cu altul. Se visase cal și tocmai pornise în galop după o herghelie de iepe tinere, când îl trezise nenorocitul de ceas. Între clopoțel și vocea subțire, afectată, a tatălui vitreg, visul acela aproape că i se reluase, însă cu un decor schimbat și fără iepe.

Întors către perete, întins lacom peste locul cald ce încă mai păstra forma femeii, Preda asculta atent orice mișcare. Nu numai din casă, ci și din curte, îndeosebi din curte, din clădirea cea nouă, a gazdei. Plecau pe rând, după un ritual stabilit la întâmplare: întâi Marta, parcă pe furiș, pe urmă Mara și Manolita (cele două M, cum le supranumise el), zgomotoase, vorbind tare, certându-se ca de obicei, iar în final, încă dormind, Bobo.

— Bobo!

— Da.

— Tu n-auzi?… Astăzi când vii acasă?

— Nu știu. Oricum după ora trei. Da' de ce?

— D-aia… Marto! Vino aici! N-auzi, Marto!

— Aud! Strigă femeia și-și băgă iute capul pe ușă, pe de o parte speriată de ton, pe de altă parte gata de harță.

— Când vii acasă? N-am țigări.

— Te duci și-ți iei. Când ies de la lucru trebuie să merg după cartofi, că eu n-am cine să-mi aducă…

— Hai, lasă! Se zburli bărbatul.

Femeia trase ușa după ea. Geamurile zdrăngăniră scurt. Preda se ridică în șezut, mormăind. Își amintise că, într-adevăr, nu avea țigări. Femeia veni să se îmbrace. Mirosea puternic a petrol ars. Bobo se foi nervos, cu somnul neplăcut întrerupt. În cele din urmă aruncă duna la o parte și se sculă dârdâind. Marta îl măsură nedumerită. Se uită apoi spre bărbat cum stătea așa, ca un huhurez, neacoperit, numai în bluza de la pijama.

— Ce-i, n-ai somn? Făcu ea, ironică.

— Aștept să plecați, răspunse acesta și se întinse. Surprinsese în ochii femeii o licărire ciudată.

„Dar dacă știe? Poate i-a spus Veronica totul… La naiba, doar n-o fi și aia chiar atât de proastă.” Somnul îi zburase. Oricât l-ar fi dorit înapoi, pleoapele îi deveniseră ușoare, iar privirea, limpede. Doar că începuse să simtă o vagă stare de încordare ce încă nu-i ajunsese la inimă. „Dacă știe, de ce tace și nu explodează ca orice femeie?”