La Singapore, un chiștoc de țigară

Dungă stă cu coatele înfipte în tejghea, cu privirea pierdută la turla bisericii franciscane. De-acolo, zice-se c-au tras teroriștii în revoluționari. De fapt, gândește el, asta s-a zis. Că teroriști nu s-au găsit, revoluție cică n-a fost, c-a fost lovitură de stat, iar manifestanții și-au tras singuri gloanțe în cap. Iar acum nu zice nimeni nimic. Viața e prea scurtă pentru a mai da cu bățu-n baltă.

După un timp, Dungă își coboară privirea la consensul pieței. Liliana, gâsca lui cea albă, își întinde din când în când gâtul ca pentru a înghiți vreun nod ce-i alunecă anevoios prin esofag. Uneori, Dungă ar vrea să fie în locul ei. Alteori ar vrea să nu mai fie deloc. Speră însă că într-o bună zi cineva, vreun individ bonom, cu o respirație profundă și liniștită, va scoate din buzunarul pantalonilor o bancnotă de o sută de lei, îi va îndrepta colțurile, i-o va întinde domnului Dungă, proprietarul societății comerciale cu răspundere limitată „Liliana” și, cu încuviințarea acestuia, va pune palma pe creștetul gâștei.

Falimentul pare însă iminent. De o săptămână întreagă, Liliana zace pe betonul rece al tejghelei și privește melancolică „alba-neagra” de pe tejgheaua de vizavi. Zace degeaba, nu vine nimeni s-o atingă, zace, privește și ascultă muzică. Uneori muzica o deranjează fiindcă e dată tare, prea tare, aproape asurzitor și atunci își întinde gâtul lung și subțire și dă din cap. A început chiar să învețe unul din cântecele Romicăi Puceanu. Ba chiar se bucură de faptul că s-a născut în Balcani. Viața pare veselă aici. Și nici nu riști să plătești cinci sute de dolari pentru un prăpădit de chiștoc de țigară aruncat pe jos, ca la Singapore.

Totuși, gândurile astea îi trec prin cap lui Dungă și nicidecum Lilianei. Cu toate că, uneori, nici în capul lui nu e nimic. Stă doar și se holbează la consens. Un consens ce lui i se arată de-a dreptul dubios. De ce nu vine încă nimeni să pună mâna pe Liliana? Ori e toată lumea foarte liniștită, și-n acest caz bolnavă, ori e toată neliniștită, și-n acest caz e fără cuvinte.

Azi, după ce a cărat cu sine o pancartă pe care fusese scris: „Pentru o sută de lei, Liliana vă alungă sughițu” (da, nearticulat, pentru că Danny, cel care i-a scris reclama a făcut un liceu unde nu s-a-nvățat gramatică), o ploaie iute, ca de vară, total neobișnuită pentru ianuarie, i-a stricat literele de cerneală și i-a muiat cartonul. Acum, pancarta zace mototolită sub cartoanele goale de „Assos”, lângă tomberonul prea plin de alte pancarte și cartoane goale de „Assos”.

Alteori, Dungă își fixează privirea înspre intrarea în piață. Se uită atent la chipurile oamenilor, până când întâlnește o figură dumnezeiască. Domnul sau doamna, cu bunătatea întipărită până și-n ridurile frunții, potențiali clienți ai societății comerciale cu răspundere limitată „Liliana”, se dau totuși repede de gol, de cum ajung la tejgheaua cu ziare. Se uită întâi la fițuici, apoi în jur, scot în grabă moneda dinainte pregătită, aproape că smulg ziarul din mâna vânzătorului, îl îndoaie cu titlul înăuntru și-l introduc discret în buzunarul pantalonului sau în plasă. Dungă știe totuși ce titlu are ziarul. Fiindcă din locul lui el le vede pe toate.

Iată, de pildă, această doamnă platinată, cu fața rotundă, semn al blândeții, poate cândva o bună și ascultătoare cotizantă de partid, acum precis membră a vreunei societăți filantropice și, judecând după cutele neacoperite de pudră, probabil chiar bunică, se va opri senină, liniștită, marcată de consensul zis general, se va uita de sus la fițuici, va scoate din poșetă o pușculiță din piele natur, asta după ce în prealabil va scotoci îndelung printre nimicurile ce umplu mai toate poșetele femeilor, din această pușculiță va alege bancnota cea mai urâtă și i-o va întinde vânzătorului bărbos arătând cu degetul spre un ziar de scandal. Dungă va face de îndată legătura și va conchide laconic, în sinea sa, bineînțeles: „Masturbație!”

Doamna platinată l-a văzut și se îndreaptă spre el. Tocmai spre el cu toate că se află ascuns printre mormane de mere, plase de rafie și sticle de țuică din găinaț de porumbel. Prin minte îi revine imaginea obsedantă a chipului „în două urechi” al fostului prim-miner al țării. Doamna platinată seamănă cu fostul prim-miner. Sau lui doar i se pare că seamănă. Nu i-au plăcut niciodată portretele. Au în ele ceva diabolic, iar ochii te urmăresc indiferent în ce colț al camerei te găsești.

— [igări ai?

Vocea dumneaei alungă vedenia. (Chiar dacă… Cu primul-miner…) Dungă dă din umeri, holbându-se la alunița de pe gâtul alb al femeii.

— Am adidași parlamentari, zice.

Și râde. Cucoana îl fulgeră cu privirea. Bărbatul nu înțelege de ce s-o fi supărat, ba, dimpotrivă, cel supărat trebuia să fi fost el. De unde și până unde îl întreabă de țigări? „Masturbație”, gândește și, pentru o clipă, i se pare c-a zis asta cu voce tare. Iar olteanul care vinde mai încolo varză murată îl privește împietrit. Pe șorțul albastru, prins dinainte, peste pufoaică, o pată mare, închisă la culoare. Dungă trage puternic aer în plămâni. Simte în nări un miros vag de tutun bulgăresc, de langoși, de urină și gaze de eșapament.

Se uită furios la Liliana. Furios dintr-o dată. Cucoana de bine n-a catadicsit să deschidă baierile pungii „din piele de OTTER”. Îl înjură pe vânzătorul de ziare. Înjură și lumea cu inimă de piatră. Piața e plină cu oameni cu inimi de piatră. Și pe deasupra idioți.

„Pentru o sută de lei Liliana vă vindecă de sughiț.” Ce rost au atâtea ziare? Un singur țipăt al Lilianei, neașteptat, să surprindă, nu-i așa? Face cât o sută de ziare. Înmulțiți deci o sută de ziare cu cinci lei. Pentru o sută de lei, Liliana vă vindecă de apatia postelectorală.

Cântă Romica Puceanu. Liliana își întinde gâtul. Îi place Romica Puceanu și faptul că s-a născut în Balcani. Dungă se cutremură de frig. Scoate din buzunar o sticlă de un sfert. Goală. Mai e (parcă) un strop pe fund. Până să ajungă la gura lui Dungă, picătura dispare. Ochii Lilianei lucesc și patronul o înjură.