Marele Gonzo

Ușa dormitorului rămăsese întredeschisă. Poate uitase Marina s-o închidă. Poate i se stricase clanța. Din apartamentul vecin răzbăteau zgomote seci și voci bărbătești înfierbântate. Aplica din hol arunca pe covor o fantă de lumină bolnăvicioa-să. Dinspre ușă se auzi un scârțâit scurt. Iovan tresări. Apoi se întoarse spre deșteptător. Secundarul tăia implacabil felii de timp. Încă un scârțâit. Bărbatul se ridică într-o rână și aprinse veioza. Pe noptieră, cadrul de lemn cu goblenul în lucru. O reproducere după un tablou de Francesco Guardi. Imediat lângă, lupa cu mâner de ebonită. Mâner negru. Cu un defect de fabricație.

Se ridică încet și cu vârfurile picioarelor pipăi după papucii de casă. Nu se sculă de tot. Rămase în pat, cu picioarele atârnând. Luă cadrul încă mirosind a brad și tămâie și lupa de filatelie.

Dinspre bucătărie, farfurii lovindu-se de chiuvetă. Dinspre curtea interioară, tusea unui Trabant. De undeva, cascada unui rezervor de toaletă. Un alt scârțâit. Motanul Gon-zo se strecură elegant prin ușa întredeschisă și, arcuindu-și spinarea vărgată, se frecă tandru de piciorul stăpânului său. Iovan împinse goblenul și lupa la o parte și întinse mâna.

— Gonzo, tati, Gonzo!

Simțind efuziunea de dragoste și surprins parcă de acel ultim apelativ rostit atât de afectat încât sfârșise printr-un tremolo, cu „o”-ul din final înecat în gâtlej, motanul se opri și-și înălță privirea spre ochii omului de lângă el. Palma acestuia i se plimbă caldă de-a lungul spinării și, când îi ajunse la coadă, animalul făcu o piruetă leneșă, indecisă la început, fermă la urmă, și-și reluă frecatul coastelor de piciorul lui Iovan.

— Gonzo… Gonzo!

Motanul se prăvăli pe spate mieunând. Puțin reținut, chiar dacă Gonzo nu mai era tânărul animal pus pe hârjoană, Iovan își jucă degetele prin blana scurtă și albă de pe burta acestuia. Dădu de câteva ori cu buricele degetelor de sfârcurile cât bobul de orez al țâțelor masculine și Gonzo scoase un alt mieunat.

— Gonzo, tati… Marele meu Gonzo!

Și atunci Gonzo (Iovan nu s-ar fi așteptat la una ca asta) scoase un fel de mârâit, oricum un sunet mai aproape de mârâitul câinesc decât de mieunat, cu ghearele labelor din față îi trase mâna spre el și încercă să i-o muște, iar cu picioarele din spate, cu ghearele scoase pe jumătate, i-o împinse și, zvâcnind, se ridică și dispăru sub comodă. Vârful cozii, tărcată până aproape de vârf cu brun-galben-cenușiu-negru, îi rămase afară, lovind nervos parchetul. Totul se petrecuse în ceva mai mult de o secundă și Iovan abia se dezmetici, mai mult, bineînțeles, din pricina usturimii ce începuse pe neașteptate să-i chinuie dosul palmei stângi.

— Gonzo…

— Îngăimă, privind aproape cu stupoare cele trei dâre alb-rozalii răsărite în piele.

— Da' mai las-o dracului de pisică! Se auzi din bucătărie glasul puternic al Marinei. Hai să-ți bei ceaiul de afine, că lapte n-am mai prins.

— Și lui Gonzo…

— Se zburli bărbatul, însă vocea i se înecă în gâtlej, la fel ca „o”-ul de mai înainte, numai că, de data asta, nu de prea multă dragoste, ci de nervi; usturimea începuse să-l sâcâie.

— N-o să moară. Și schimbă-i nisipul din tavă că…

Motanul continua să-și izbească vârful cozii de parchet.

— Gonzo, tati…

— Se înduioșă Iovan până la urmă.

— Hai, că imediat apare George – îi tăie Marina noul val de efuziune.

Bărbatul dădu neputincios din umeri, mai aruncă o privire spre coada motanului și se îndreptă spre baie oftând și plin de frământări. Gonzo își chimbase brusc comportamentul și, din ființa fragedă (era senzația pe care o simțea în permanență când se gândea la Gonzo), devenise inexplicabil de suspicios la mângâieri și reacționa într-un mod sălbatic. „Să-l ia…” – făcu, însă imediat îi păru rău.

Își frecă îndelung ceafa și gâtul cu prosopul de pluș. Încercă să se gândească la altceva, să uite de zgârietură, de nervii motanului. „Animalele devin irascibile înainte de cutremur”, îi trecu prin minte. Pentru o clipă văzu imagini de coșmar, cu blocuri prăbușindu-se în nori de praf și perdele în flăcări, cu animale călcându-se și strivindu-se îngrozite, cu femei și copii țipând, dar își dădu imediat seama că toate acestea le văzuse într-un film de război și nicidecum într-un documentar despre cutremure.

— Ce tot faci în baie? Strigă Marina din sufragerie.

Puse prosopul pe suportul subțire din plastic și ieși.

— Mai încet, dragă, ți-am spus de o mie de ori să nu strigi așa de dimineață, că doar trăim într-un bloc și sunt unii care la ora asta mai dorm.

Regretă imediat cele spuse. Marina se apropia de el fără cuvinte. Tot fără cuvinte îl îmbrățișă caldă.

— Într-o săptămână vreau să-l termin și pe Guardi. Pe urmă am un Grigorescu, zise el.

Femeia avu o clipă de ezitare. Pentru o fracțiune de secundă privirea îi fu ca de gheață. Buzele-i schițară un zâmbet neclar, închise repede ochii și sfârși prin a-l săruta apăsat, zgomotos.

— Termină-l și pe Guardi. Acum, hai și mănâncă.

Ultimele cuvinte le pronunțase pe un ton neutru. El se așeză greoi pe scaun. Ceaiul de afine (fă-mi de afine, goblenul cere vitamina A) aburea molcom dintr-o ceașcă fără toartă, cu buza ciobită. Cândva dar de nuntă. Nu spuse nimic. Ca și cum n-ar fi observat. Sorbi încet lichidul arămiu, îndulcit cu miere. Se uita spre ceasul de perete, un fel de tablou cu un peisaj de iarnă: un soare din care țâșneau, ca trei raze, un orar, un minutar și-un secundar. „O capodoperă kitch” – se exprimase la prima vedere. Marinei nu-i picase de loc bine remarca, de altfel destul de acidulată, însă avusese buna inspirație să nu comenteze și sfârșise prin a-l agăța singură tocmai în bucătărie. Se mai uită o dată, uneori omul își îndreaptă privirea spre ceas, dar pe drum se gândește la altceva, privește cadranul, însă nu vede nimic. Șase și un sfert. Mai exact, șase și șisprezece.