O aspirina pentru Emily Bronte

Plouase.

Stăteau în balcon și se uitau muți la florile din ghivece. Atunci se auzi un bufnet surd. „Ce, încă mai tună?” întrebă el, parcă dezamăgit. Se apropie de geam și privi în sus, la norii ce se roteau deasupra lor. Jos, într-unul din garajele blocului de vizavi, o mașină întoarsă într-o rână. „S-a oprit”, zise ea. Apoi smulse un fir de iarbă răsărit cine știe cum lângă cactusul proaspăt sădit. Printr-o fereastră larg deschisă năvăli-ră cu furie acorduri muzicale. „Iar a pus placa aia”, mormăi bărbatul.

Când ploua, le plăcea să stea în balcon, acolo, la ultimul etaj, și să numere picăturile de ploaie. Să vadă cum fug câte unii, surprinși fără umbrele. Stăteau cu nasurile lipite de sticla încă fierbinte (balcon închis, așa-l și vruseseră) și-și aminteau de toate ploile și de toate furtunile pe care le-au trăit și care i-au surprins la rându-le, de s-au uitat și alții la ei, bucurându-se de adăpost, așa cum s-au uitat și ei acum, până turnase cu găleata.

Dinspre garaje răzbătu zgomot de tablă lovită cu ciocanul. Zidurile clădirilor înalte, de beton, repetau mecanic, iritant, fiecare sunet. Bărbatul își trecu palma peste cerceveaua metalică și șterse câțiva stropi de apă. Lângă pântecele Daciei culcate pe o parte ardea o flacără albăstruie, oxiacetilenică. Prin curte plutea, sufocant, miros de carbid.

„[i-am spus că Fane n-o să aibe destui nervi cu Ioana. De fapt, ai văzut, era o ființă imposibilă.” De undeva țipă un copil și bărbatul scormoni iar cu privirea prin hăul de sub ei. Pe asfaltul ce începuse să se aburească, două fetițe cu codițe desenaseră niște dreptunghiuri și se jucau „de-a școala”. „Tu n-asculți”, se întoarse el dojenitor. „Ba, ascult”, zise femeia.

Un timp nu se mai auziră decât loviturile de ciocan și un motor accelerat la maximum. „Iar și-au făcut cuib sub geamul de la baie”, vorbi el, urmărind țopăiala bezmetică a unei perechi de vrăbii pe tabla sub care se zăreau discret câteva fire de paie și câlți de bumbac. „I-am spus: mă, Fane, lasă, ai tot timpul să te-nsori. Nu, că ei se iubesc și că părinții Ioanei o să le cumpere imediat apartament și mașină, că au cazan de țuică și nu mai știu ce…”

Se întoarse iarăși către femeie și o surprinse ștergând cu o pensulă de pictură praful de pe cactuși. Pe măsuța de melamină, radiocasetofonul, o pereche de căști audio și o carte din „Colecția romanului de dragoste”, cu titlul întors de-a-ndoaselea. „E… Mi.ly…” silabisi el, apoi, parcă deodată obosit, se roti iar spre curtea plină de copii, de zgomote și de mașini. Fetițele cu codițe se jucau „de-a școala”, doi puști loveau o minge de ușile de tablă ale unui garaj, sudorul de lângă pântecele acela negru de Dacie bătea zgura. La un geam înfloriseră pânzeturile unor plapume și unor albituri de așternut.

„Le-au cumpărat și apartament, și mașină”, reluă. „Un timp a fost bine. Însă Ioana a început să facă riduri. A devenit acră. Și melița într-una… Cum dracu putea melița atât? Eu cred că muierile astea-s bolnave… Fir-ai tu să fii!” Unul din grămada de copii din curte pocnise cu carbid și detunătura, ce-l luase prin surprindere, făcuse geamurile să zdrăngăne. „Va trebui totuși să punem chit, i-auzi cum se cutremură. Știi, nici Fane n-a fost ușă de biserică. Însă putea să fi văzut încă de la început că Ioana, fiind mai bătrână decât el, avea deja laba gâștii pe la ochi și că în scurtă vreme, din păunoșenia și din bățoșenia ei de femeie bine n-or să rămână decât ridurile și năravul: melița. Nu-l mai interesa nici apartamentul, nici mașina. Îi stăteau în gât. Laolaltă cu Ioana. Soață cu zurgălăi… Așa a început. A întârziat azi, a întârziat mâine… ~sta n-are decât un singur disc și-l întoarce când pe o parte, când pe alta…”

Își aținti privirea spre fereastra prin care se auzea refrenul unei melodii de muzică ce se vroia populară, încercând să vadă picapul, discul acela ce-l scotea deja din sărite și persoana în stare să-și maltrateze timpanele cu cântece de birt. „Poate-i o casetă, că ăia de la Electrecord nu înregistrează asemenea tâmpenii”, cocluzionă, întors pentru o clipă către nevastă. De fapt, se întorsese să afle dacă-i acolo și nicidecum pentru ca să vadă ce anume face. Gândul că ei doi se înțeleg de minune îi furnică plăcut coastele și omoplații și el simți o presiune ciudată în gât, în piept, în cap. „N-am mai întâlnit o femeie care să dea atâta din gură ca Ioana asta. Când mergeam la ei, în cinci minute aflam toate bârfele din cartier. Pe urmă pornea să mi se plângă de Fane. Că Fane bea ca unul din ăia, că nu vorbește cu ea zile-ntregi, că patul lor din dormitor stă neatins, că a auzit ea cum că el umblă după cai verzi pe pereți și după fuste scurte…”

Un claxon scurt îi fulgeră dureros prin creier. Pentru o clipă îi trecu pe dinaintea ochilor ceva ca o aripă neagră și aproape că ridică palma să o alunge, să se apere. Se uită din nou în curte. Cineva dintr-un Trabant ocăra copiii, dând din mâini ca un epileptic. Sudorul bătea toba în tabla încă roșie de căldură. Un bărbat într-un șort galben, mătăsos, își spăla bicicleta. Fetițele se certau pentru o piatră oprită chiar pe linia de cretă.

„După ploaia asta, totul parcă râde”, observă bărbatul, nu fără o ușoară urmă de satisfacție în glas, urmărind cum se destramă norii pe cer, cum se învălmășesc din nou în zbor, plutind impasibili mai departe, în voia unui vânt secat de putere. „M-am dus într-o zi pe la ei, că m-a chemat Fane să-l ajut într-o problemă, și i-am găsit pe amândoi mânioși, aprinși la față, cu privirile tăioase, de parcă în secunda aceea eu i-aș fi oprit dintr-o încăierare. Fane a dat din umeri, ca un țânc neputincios, m-a privit lung, cu subânțeles, nu trebuia s-o fi făcut, eu înțelesesem prea bine totul, și mi-a spus să trec altă dată, că acum era Ioana acasă. Nu m-am supărat, eu nu pot să mă supăr pe Fane… Când naiba o să termine și ăsta cu sudura lui… Da, așa a fost cu ei.”

O nouă bubuitură zgâlțâi sticlele prinse prost în cadrele de metal. Amânase deja de prea multe ori să finalizeze balconul și acum îi era ciudă pe sine. Vrăbiile de pe pervazul de tablă zincată zburară speriate.

„N-aș fi crezut că Ioana e-n stare să-și înșele bărbatul. Mai târziu mi-am dat seama că toate poveștile ei erau doar praf în ochii lumii. Fane este un băiat de treabă, prea de treabă ca să înșele el pe cineva… A prins-o. Știi, a prins-o cu ăla cu care se-ncurcase ea. Un pierde-vară, un nepricopsit care le mânca banii la amândoi. De fapt, nu părea mai frumos decât Ioana… Săracu' Fane, acum bea, tot timpul bea. Îmi spăl amarul, mi-a șoptit odată.”