Omul scăpat în stradă

„Ce pică din cer nu-i păcat”,

gândi Mariș, trecându-și alene degetele prin păr. Numai că bucățelele acelea înghețate, de găinaț de porumbel, nu-i căzuseră doar în cap, ci și pe tejgheaua cu ziare. Își suflă apoi în palme, îngândurat, după care privi în sus, la streașina unde ghicea însorindu-se o pereche de porumbei. Îi veni așa, dintr-o dată, să lase totul dracului, să se cațere pe clădirea farmaciei „Ramona” și să-și ia zborul. Să-și ia zborul așa cum și l-a luat prăpăditul ăla de Icar, dând din aripi ca un bezmetic, și să se prăbușească taman în mijlocul grupului de țigăncușe guralive ce se vânzoleau în parcul din mijlocul străzii. Și iar, nici el nu mai știa pentru a câta oară, își surprinse privirea rătăcindu-i pe fața verde a chioșcului de ziare de peste drum, acolo unde se zărea un graffiti revoluționar, scris cu vopsea-spray de culoare neagră într-una din nopțile acelui decembrie sângeros: „Libertate te iubim ori învingem ori….” De luni de zile încerca să dea peste cuvântul lipsă, de luni de zile se întreba ce anume l-o fi determinat pe autor să-și întrerupă scrisul și nu reușea nicidecum. Sau, mai bine zis, găsise câteva cuvinte, găsise chiar și motive destul de plauzibile care i-au tăiat autorului elanul revoluționar, însă cu nici unele nu era de acord.

Brusc, imaginea îi fu întreruptă. De fapt, auzind că vine un tramvai, închisese ochii. Era un joc inventat de el, un joc de-a ghicitul firmei al cărei nume se găsea inscripționat pe tramvai. Stând astfel, cu pleoapele strânse, spunea în gând numele, pe urmă deschidea ochii și verifica. De data asta ghicise. Vopsite în roșu cu alb, cele două vagoane aveau desenate pe ele „Marlboro”.

„<Apostrof>, aveți?”, îl întrebă un individ bine clădit cu mustață, îmbrăcat sportiv într-un așa-zis costum de fâș viu colorat. Preț de câteva clipe rămase blocat, uitându-se ba la posibilul cumpărător – bișnițar sută la sută, își spuse, ba uitându-se la tejgheaua lui cu ziare. Nu, el nu auzise de nici o publicație cu numele ăsta, dar se va interesa poate chiar la concurență, la Mopsu, vânzătorul de la chioșcul de ziare de vizavi. Iar când individul dispăru în mulțimea de pe stradă, își pipăi înfrigurat „chimirul” belgian pe care-l primise împreună cu ajutoarele de după Revoluție și în care își ținea buletinul de identitate și banii pe marfă.

„< Apostrof>, oare ce hram poartă și scârboșenia asta? O fi vreo porcărie cu niscaiva gagici goale ori cu manglitori și milițieni mascați în polițiști?”, se întrebă. Soarele, ieșit acum peste acoperișul anticariatului de peste drum, îi mângâia plăcut obrazul. De unde i se păru că frigul se mai îmblânzise puțin.

„Camel”? Nu, nu era „Camel”, ci un „Palmolive” ce trecea zdrăngănind pe dinaintea lui. Un puști ce se holba printr-unul din geamurile vagonului motor îi arătă limba.

„Șefu', dacă vrei cacao pudră, am pe cineva….” „Nu… Nu… Eu n-am ce face cu așa ceva”, se grăbi să răspundă. Pe undeva prin apropiere se găsea o fabrică de ciocolată, al cărei miros de cacao fierbinte îi tortura nările atunci când îi era foame. „Poate ceva <Carpați> fără filtru”, zise, însă celălalt dădu neputincios din umeri și se cărăbăni.

Din coșul chioșcului verde ieșea un firicel de fum. Mariș se cutremură cuprins de frig. Își suflă iar în palme. Poate de-ar avea cumpărători s-ar mai mișca, s-ar încălzi cumva și el. Dar, ca un făcut, astăzi cumpărătorii nu-i prea veneau, de fapt nu-i prea veneau de când cu scăpatul prețurilor în trifoi. Iar cu suta își putea aprinde acum țigara, așa cu își aprisese și bunicul lui, Paia, prin anii '30, parcă, luleaua. Ferice de Mopsu, concurentul de vizavi. Că toată iarna a stat ca un belfer în colivia-i verde, la căldură, înghesuit între mormanul de ziare nevândute și soba aceea de tablă, cu trei picioare.

Uneori, când pe el, pe Mariș, îl plesnea rău gerul, își strângea ziarele și tejgheaua articulată și se aciua pentru câte o jumătate de ceas în chioșcul lui Mopsu. Că pe Mopsu îl cunoaște de vreo treizeci de ani, de pe vremea când jucau fotbal pe maidanele Mehalei. De regăsit s-au regăsit în toamna trecută, când fostul lui șef l-a trimis să se confrunte cu economia de piață și el, Mariș, s-a apucat de vândut ziare taman lângă prăvălioara lui Mopsu. Mopsu l-a suduit de mamă, nu de altceva, dar îi strica vadul. La care Mariș l-a luat de gât și nu i-a dat drumul până nu l-a rugat sectoristul și i-a pus să-și dea mâna, așa, tovărășește. Atunci s-au împăcat. Mopsu și-a închis dugheana, au pus mână de la mână, inclusiv polițistul, și au cumpărat din Piața Iosefin un litru de vin din loză de tomate. Apoi, ca niște bărbați cu scaun la cap, și-au depănat amintirile. Astfel și-au descoperit și acel trecut comun.

Mopsu e băiat fin. Așteaptă, zice, ziua „liberării”, adică pensionarea. Să-și vadă, în sfârșit, de colecția lui de carnete de partid. Avea, mai zicea el, chiar și un carnet de membru al „găștii roșii castriste”. Iar pentru unul tadjik i-a dat unui moldovean de dincolo de Prut douăzeci de mărci nemțești. Însă, după cum se lăuda, fala colecției o constituia carnetul ce aparținuse cândva primului secretar de județ, scăpat ca prin minune de mașina de făcut tăiței.

„Palmolive!” Nu, „Colgate”. „Libertate te iubim….” Moscu i s-a lăudat că el cu mâna lui a scris cu spray negru lozinca aia pe chioșc, și asta în noaptea de șaisprezece spre șaptesprezece decembrie, când a început vânătoarea de oameni prin oraș. N-a terminat-o de scris, zice, pentru că s-a speriat de o dubă plină cu milițieni și s-a ascuns repede în chioșc. Iar după aceea, după ce s-au cărat caraliii, a luat-o la goană către casă.

Mariș nu-l crede, numai că nu are ce face. Mopsu e băiat fin, mai ales că i-a aranjat ca după ce se pensionează, peste două săptămâni, să-i dea lui locul de vânzător la chioșc. Și-atunci, gata cu frigul, cu mâinile înghețate, cu lăieții, cu nunțile matinale de câini și cu praful dulceag din stradă. Căldurica-căldurică, bacșișul-bacșiș….