Biserica Ortodoxa si modernitatea

În epoca premoderna, religia ortodoxa s-a instituționalizat nu ca o credință personala, care angajează responsabilitatea individuala a fiecărui membru, ci ca o „lege strămoșeasca”, care angajează adeziunea colectiva și destinul comunității în ansamblul ei ([[1]]) În raport cu statul, biserica a avut o poziție de subordonare-autoritate: subordonata domnului pentru numirea înaltei ierarhii bisericești, ea singura avea autoritatea de a confirma sau infirma acordul domniei cu „legea strămoșească” ([[2]]). Cele doua puteri trebuiau sa fie „simfonice”, iar sistemul politic sa fie unul statalo-ecleziastic ([[3]]).

În epoca moderna, unificarea statului român a atras după sine o redefinire instituțională a ortodoxiei. În schimbul înălțării ei (de către puterea laica) la demnitatea de biserica autocefala și a dobândirii autorității sinodale, Biserica Ortodoxa Româna a acceptat sa funcționeze în virtutea unei legislații care a consfințit o puternica ingerința a statului laic în formele sale de organizare și decizie, abandonând prerogative civile care, în epoca premoderna, îi reveneau de drept ([[4]]).

În toate Constituțiile antecomuniste, Bisericii ortodoxe i s-a garantat statutul de „religiune dominanta în Statul român”. În ciuda represiunii și a politicii sale antireligioase, chiar și statul comunist a asigurat Bisericii ortodoxe acest statut de unicitate vasala. Prin desființarea brutala a Bisericii greco-catolice și ruperea legăturilor cu Vaticanul ([[1948]]), statul comunist a părut a rezolva odată pentru totdeauna vechea obsesie anticatolica a ortodoxiei romanești. Desi marginalizata în politica statului ateu, Biserica Ortodoxa Româna s-a putut întâlni cu politica statului comunist în chestiunea exaltării naționaliste a trecutului românesc. Astfel, o veche ispita etnicista își refăcea apariția, într-un context mai mult decât straniu și cu aliați surprinzători. Se știe ca, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Patriarhia ecumenica a condamnat filetismul, adică identificarea religiei cu naționalitatea. Cu toate acestea, tendința separatista a multor Biserici ortodoxe naționale, reflectata parțial și în obsesia revendicării unei stricte autocefalii religioase, își găsea mereu noi forme de manifestare. Firește, era foarte la îndemâna pentru orice Biserica ortodoxa națională sa afirme ca ireductibilitatea religioasa a ortodoxiei rezulta din specificul etnic al popoarelor ortodoxe. Ortodoxismul panslavist este unul din exemplele cele mai notorii, fara a fi însa singurul. Pentru Bisericile ortodoxe, tradiția regimului politic al sistemului statalo-ecleziastic se dovedește întotdeauna solidara cu ispita reducerii universalismului creștin la expresia lui etnic-regionala. Etnofilia și statolatria sunt cele doua ispite naturale ale spiritului ortodox. Biserica Ortodoxa Româna a căzut de multe ori în aceste excese, uneori furnizând argumentul ridicol ca idealul statutului national unitar românesc este intrinsec ortodox și ca modul privilegiat de a fi creștin-ortodox consta în a te naște român.

Sunt aceste doua ispite și esențial constitutive ortodoxiei, ca spiritualitate? Răspunsul meu este nu. Nu exista o matrice spirituala ortodoxa, conceputa în maniera esențialista. Exista numai un mănunchi de tradiții comunitare și instituționale, care a conferit stilurilor de viață și mentalităților asociate acestora prestigiul de „eternitate” și „esențialitate” al duratelor lungi ale istoriei. În Occident, lupta Bisericii cu Împărații a creat problematica statului, iar apariția universităților a lansat chestiunea societății civile, ca forța sociala legitima, independenta atât de stat, cât și de biserica. Nimic din toate acestea în tradiția bizantina: în Orient, așteptarea eshatologica și îndărătnicia concepției ca singura forma de creștinism veritabil este idealul celui care întoarce definitiv spatele lumii (monahul) au făcut ca raportul Bisericii cu puterea seculara sa se bazeze pe niște indistincții organice. În Occident, potrivit unei vorbe celebre, mântuirea nu era cu putință în afara bisericii; în Orient, ea este posibila doar în pustie; caci în Orient, idealul monastic este virulent anti-institutional, deopotrivă anarhic în privința statului și mefient fata de ierarhia bisericeasca ([[5]]). Or, e limpede ca nu se poate construi nici o tradiție instituțională pe apoftegmele părinților pustiei. Drept urmare, problemele specifice modernității, care încă mai sunt problemele prezentului nostru, nu s-au putut articula pe experienta istorica a tradiției bizantin-slave. În mod evident, modernitatea a fost problema istorica a tradiției catolico-protestante și nu a tradiției ortodoxe.

Problema de fond: incapacitatea de a găsi un sens religios modernității.

Adevărata și singura problema a ortodoxiei în fata lumii de azi, ca formula religioasa și instituționala specifica, este aceea ca modernitatea nu este un produs natural al propriei sale tradiții istorice. Orice obiecție conceptuala sau teologica la formula ortodoxiei este, din acest motiv, ideologica si, pe cale de consecință, alături de subiect. Daca este evident o îngâmfare sa susții ca singura forma de creștinism autentic este ortodoxia, este la fel de fals a crede, cum fac unii comentatori politici, ca a fi ortodox constituie un soi de handicap istoric în fata problemelor politice și economice ale contemporaneității.

Distorsiunile de reacție ale Bisericii Ortodoxe Române la anumite provocări ale lumii de azi pot fi complet înțelese daca ținem seama de următorii patru factori:

(a) predispoziția anumitor înalți prelați la etnofilie și statolatrie;

(b) prejudecata superiorității religioase a ortodoxiei fata de toate celelalte tradiții apostolice sau confesiuni creștine;

(c) lupta instituției BOR pentru putere materiala în societatea româneasca de azi;

(d) lupta BOR pentru conservarea puterii simbolice tradiționale a ortodoxiei în domeniul culturii și al spațiului public românesc.

Exista o tradiție tenace, propagata prin stilul învățământului religios ortodox, de a identifica BOR, ca instituție, cu neamul românesc. Orice critica la adresa ierarhiei BOR este uneori interpretata ca un atac la adresa poporului român. Presupoziția acestei reacții este ca singurul adăpost veritabil al destinului poporului român este BOR. Aparent, aceasta presupoziție este confirmata de faptul ca peste 80% din români declara ca instituția care le inspira cea mai mare încredere este BOR. Problema este: poate BOR mobiliza în scopuri politice proprii peste 80% din populație? Răspunsul este categoric nu. Daca încercam sa aflam câți dintre cei care se declara atât de încrezători în BOR participa regulat la viața bisericii, vom vedea ca 17% dintre ei merg la biserica de câteva ori pe săptămână, iar 56% de cel putin câteva ori pe luna ([[6]]). Fata de Occident, unde cei care frecventează regulat Biserica formează un grup situat în jurul procentului de 10%, „religiozitatea” populației romanești pare a fi copleșitoare. Sa interogam însa trecutul.