Zbor în bătaia săgeții

Despre ce este vorba?

Nu știu cum și-au păstrat alții integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni. De când mă știu am fost înconjurat de ceea ce aș putea numi, cu oarecare pompă, prieteni de idei. Astfel viața mea intelectuală, înainte de 1989, nu a avut nici o legătură cu școala, facultatea sau spațiul public, ci s-a desfășurat exclusiv în cercul meu de prieteni. Erau, pe de o parte, bibliotecile pe care le devoram împreună cu entuziasm. Și mai erau nesfârșitele dezbateri pe care, voluptuoși și îndrăgostiți, le organizam periodic. Totul era spontan și perfect informai. Ne întâl-neam, ascultam muzică (care acoperea tot spectrul de la cânturile gregoriene până la Genesis, Sting și Jethro Tuli), mâncam, beam și discutam. Dese și delectabile erau vizionările de filme video, care se terminau întotdeauna prin schimburi aprinse de idei. Erau apoi cărțile proaspăt apărute sau xeroxurile de care unul dintre noi făcuse rost și care erau discutate așa zicând cu creionul în mână. Ar fi o greșeală să se creadă că aceste discuții erau o fără de capăt trăncăneală veleitară: prin precizia cunoștințelor, finețea inteligenței, autenticitatea interesului cultural și umorul discursului, statura intelectuală a prietenilor mei era remarcabilă și o depășea pe a multor autori consacrați. Pasiunea noastră comună erau viața ideilor și trupul lor. Lipsiți de expresie publică cum eram (niciunul dintre noi nu publicase cărți și nici nu intenționa să o facă, în acele condiții), nerăbdarea care se ostoiește de obicei la intelectuali prin publicare – la noi se afla în permanență excitație avidă. Formam o contracultură nepăsătoare, tăioasă și plină de vitalitate. Anumite urgențe pot părea cititorului de azi stranii, cum ar fi credința noastră în iminenta schimbare a subiectului, prin care înțelegeam saltul imediat, sub ochii noștri, din acumularea culturii în perfecționarea spirituală a întregii ființe. Vedeam în cultură o alchimie, iar filosofia cea mai dificilă (Hegel, de pildă) era înțeleasă de noi ca o inițiere la un model de om mai apropiat de perfecțiunea pe care o doream cu emoție și entuziasm, ca neofiții. Totul avea pentru noi un sens spiritual și inițiatic imediat. Oricare dintre noi s-ar fi simțit jignit de ideea că scopul culturii este publicarea de cărți în vederea bibliografiei. Noi voiam să cunoaștem totul, iar cunoașterea ne trebuia pentru a ne transforma lăuntric, pentru a deveni zei (în sensul oarecum rațional al anticilor). Trebuie să adaug că modul în care dezbăteam noi cărțile citite era mult mai serios și mai aplicat decât modul în care, la simpozioanele științifice la care am participat, erau discutate articolele susținute în secțiuni. Pentru că eram pasionați, sinceri și intransigenți, scleroza nici unei oboseli nu reușise să ne altereze autenticitatea. Departe de instituții și maeștri, educația noastră s-a făcut prin cărți și în conversație, în atmosfera exaltată și binecuvântată a prieteniei îndrăgostite.

Din 1986, împreună cu Dragoș Marinescu, Dan Wa-niek și Dima Bicleanu (venit mai târziu), am organizat la mine acasă, în Moșilor, seminarii lunare, cu teme fixate dinainte, care au durat doi ani și jumătate și, din punctul nostru de vedere, au reprezentat apogeul a ceea ce se putea face mai bun și mai profesionist sub comunism, în formula dată. Una din dezbateri a fost dedicată noțiunii de destin. Eu am vorbit despre amfibolia enigmatică dar precisă a destinului personal. Pe 18 septembrie 1987 am primit de la Dan Waniek (repartizat la Brașov) o carte poștală care conținea următoarea invitație: „Ce-ar fi să încerci a încheia, până la 2 octombrie, o schiță a eseului despre sine, deși de nobis ipse tacemus. Poate ar da misterului de care vorbeai un înțeles mai însemnat.” La 2 octombrie trebuia să aibă loc următoarea noastră întâlnire, iar misterul de care amintește acolo Dan era sentimentul meu că tot ce trăiesc argumentează, ca într-un apolog, o fabulă educativă. în exerga îndemnului lui Dan Waniek stăteau, cum se și cuvine, cuvintele pudorii (de nobis ipsis silemus), luate din Francis Bacon – Praefatio la De augmentis scienta-rium. Am primit provocarea lui Dan și, în trei luni, am scris cartea de față.

Ea este tipică pentru atmosfera în care parte din generația mea s-a format. Căutarea originalului și sentimentul că trăim printre copii, iminența unei schimbări istorice care va antrena modificarea naturii umane, refuzul spațiului public și disprețul pentru politica oficială, inflația ideii religioase de sens al vieții, rolul eminent acordat culturii – toate acestea admit, probabil, o formulare mai sintetică: ne pusesem în cultură toate speranțele pe care oamenii societăților normale și le pun, alături de cultură, în religie, economie și politică. Nu mai puțin, Zbor în bătaia săgeții este în mod esențial un răspuns, parte dintr-un dialog pasionat și îndrăgostit, din care cititorul de azi nu mai are în față decât urma. Am scris această carte pentru că eram pasionat de inteligență, cunoaștere și viață, și pentru că îmi iubeam prietenii. Fără această iubire, câteva din cărțile mele, care nu au fost scrise pentru a fi publicate, nu ar fi fost niciodată scrise. Căci efortul material de a o scrie nu a fost mic. Pe atunci lucram în laboratorul unei fabrici aflate pe centura chimică a Bucureștilor (comuna Cățelu). Programul începea la 6,30 și făceam o oră pe drum, schimbând două mașini infernale. Lucrul la serviciu era absorbant. Mă puteam gândi la ce voi scrie acasă numai în mașină, la întoarcere: în acea oră mâzgă-leam pe foile unei agende planul de lucru al serii. Ajuns acasă, mâncam ceva la repezeală, apoi, cu o cafea alături și țigări la îndemână, mă așezam în fața mașinii de scris și compuneam ca în transă, fără pauze, până în jurul orei zece p.m., când mă prăbușeam, înjunghiat de oboseala zilei. A doua zi la fel și tot așa trei luni.