Zgir Zgarr

Părinții prietenului meu Mihnea erau arhitecți. Erau mai înstăriți decât ai mei și, de aceea, îmi plăcea mult mai mult să mă joc la el decât la mine. Baia, cel puțin, mirosea teribil, a săruri de baie din cristale violete și a săpun străin, care îți lăsa pe mână un miros de om din altă lume, la care eu nu aveam acces și dinspre care nu puteam primi decât boarea. Cred că și prosoapele erau din pachet, atât de pufoase îmi păreau. Iar când trăgeam apa după ce făceam pipi, vaza toaletei se albăstrea brusc, peste galbenul apei, și se retrăgea apoi în pâlnie abruptă, suptă în măruntaiele conductei cu un zgomot de sorb. Nu mai văzusem așa ceva. Mihnea mai avea în camera lui și un perete de placaj, deasupra tăbliei patului, umplut cu fotografii decupate din reviste lucioase, lipite în dezordine, unele peste altele, ca un caleidoscop deșirat. Nu-mi pot opri un suspin când îmi amintesc de soldățeii lui de plastic și de colecția de mașinuțe Matchbox, stivuite într-un curios stelaj de lemn nelăcuit, pe care îl ținea închis în dulapul-scrin de care te împiedicai când te refugiai precipitat de la baie, ca să te ascunzi, pe balcon (singurul loc de unde cineva care, din prag, dacă ar fi aruncat doar o privire în camera lui, nu te putea zări – o ascunzătoare, deși vremelnică, perfectă pentru situații disperate).

Toți pereții casei lor erau plini de desene și picturi ciudate. Puține îmi atrăgeau atenția, niciuna, aproape, nu îmi plăcea. Totuși, pe unul din pereții dormitorului părinților lui se afla un uriaș nud de fotografie. Din fericire, nu era pictat. Puteai vedea foarte amănunțit defectele de anatomie ale coapsei și, ce era mai delicios, dacă nu ar fi fost barat de gestul genunchilor cuprinși cu mâna, puteai întrezări ceva destul de neclar, dar foarte misterios și interesant, între picioarele lui (ei?). Mama lui Mihnea era blondă, iar femeia din fotografie era brunetă. Nu i-am spus-o niciodată, ca să nu îl jicnesc – dar eu eram convins că nudul acela era al mamei lui, înainte să se vopsească, oricare i-ar fi fost culoarea adevărată. Regretam amarnic că părul pubian rămăsese invizibil, dintr-o idioată de pudoare a fotografului (care, firește, în mintea mea, era tatăl lui). Când mă jucam, totuși, făceam mereu în așa fel încât să-mi fac de treabă prin camera cu nudul. Îmi plăcea. Totul mă atrăgea la el, în primul rând faptul că vedeam atât de multă piele intimă, dar lucrul cel mai atrăgător mi se părea a fi carnea coapselor, ușor pufoasă, lipsită de netezime, plină de clipoceli încropite din umbre și lumini, agățându-se de ochiul care o vedea cu freamătul unor ușoare cute prelungi, vii ca niște teci încovoiate, dulci și moi, ascunse sub piele și încordate ca și când ar fi unduit chiar atunci, când erau privite. Doamne! Aș fi vrut să le simt sub palme! Dar nu îndrăzneam. În schimb când o vedeam pe mama lui Mihnea, căutăm să-i ghicesc sub cutele fustei formele picioarelor din fotografie, în special tecile prelungi de sub umbrele cu clipoceli moi ale pielii.

Ideea genială i-a venit lui Mihnea în timp ce căutam schițe de avioane în Larousse. Între paginile 218 și 219 se afla reprodus un tablou cu un fel de zeiță care plutea, susținută sub coapsa stângă de niște amorași, lângă un bărbat brunet cu figură tâmpă, care stătea cam rigid și se uita, i se s-a părut lui Mihnea, fix spre pântecul femeii. „De ce oare?” – m-a întrebat, misterios. Habar n-aveam. „Ei bine”, mi-a spus, „știu de la părinții mei că tablourile astea vechi au fiecare, dacă e unul barosan, câte o cheie”. „Ăsta”, mi-a spus triumfător, „e un tablou barosan”. „Dacă e în Larousse, e clar că e barosan, altfel nu-l puneau, pentru că de frumos, e clar că nu e frumos.” Avea dreptate. Tabloul nu era frumos, iar femeia sau zeița, ce era, nu părea grozavă. Chestia interesantă, însă, era că bărbatul acela ca o marionetă fixa cu privirea lui rigidă un fel de eșarfă care se încolăcea pe sub pântecul femeii, acoperind ceva ce se afla acolo, sub burtă. Cheia, prin urmare, era acolo, sub acea eșarfă. Adică, mai precis, în carnea femeii, undeva sub pântec, în locul care nu se arată niciodată în public, care se ascunde cu haine și care nu e arătat decât uneori, când faci aia ori când te duci la baie. Mihnea mi-a spus: „Bă, e ca la ușile ascunse în zid la castele: există un mecanism de deschidere a ușii!” Nu pricepeam. I-am spus-o. M-a privit de sus. „Fii atent, tipul se uită la eșarfă pentru că eșarfa îi acoperă chestia. Dai la o parte eșarfa, îi vezi chestia. Aste ne spune tipul, de-aia e bățos.” După o pauză, în care îmi savură uluirea și admirația, conchise: „Asta e cheia. Chestia” și puse degetul arătător pe ea.

Știusem din totdeauna că Mihnea era mult mai inteligent decât mine. Numai enorma recunoștință pe care o resimțeam față de faptul că descoperirea lui ne va permite să îi vedem zeiței 'chestia' mă împiedica să mă arăt cât de umilit eram. „Și cum facem?” – l-am întrebat. „Uite cum. Facem zgâr-zgârr cu o lamă foarte bine ascuțită peste eșarfă și treaba asta de deasupra, pusă înadins ca să astupe, trebuie imediat să se ia. Face parte din cheie. Și îi vedem apoi chestia, de-a dreptul, cât vrem.”

Eram mut de admirație. Ne-am pus imediat pe treabă. Mihnea a luat o lamă Gillette din aparatul de ras al tatălui său și a început să facă zgâr-zgârr peste eșarfa care acoperea 'chestia' zeiței. După un timp, eșarfa a dispărut. Dar 'chestia' nu a apărut. Am pus eșecul pe seama calități proaste a reproducerii. Fotografia era prea mică, culoarea era puțin alături de contur, ca la pozele tremurate. Etc. Ca de obicei, lui Mihnea i-a picat imediat fisa. Și-a adus aminte la timp că părinții lui sunt artiști și că biblioteca geme de albume de artă. Am petrecut multe dimineți, în acea vară, răsfoind grele tomuri de format mare, pline cu reproduceri lucioase. Căutam, firește, tablouri vechi, din cele care au cheie. Priveam, cântăream, comparam, căutam liniile privirilor, goliciunea femeilor, sugestia unei chei puse peste intimitatea lor cea mai fierbinte. Modernii ne-au dezgustat imediat, cu femeile lor hidoase, lipsite de carnație, fără forme, desfigurate și urâte de nu se poate. Până la urmă, am descoperit un tablou, aproape la fel de bun ca cel din Larousse. Era un Correggio – Somnul Antiopei. Era vechi all right, făcut la 1525, așa scria sub el, bărbatul satir se uita țintă la pântecul ei, iar ea, Antiopa, stătea răsturnată pe-o rână, cu sânii în sus, torsul arcuit și pântecul lansat într-o curbură care sublinia moliciunea coapsei, odihnită și calmă.