Cerul văzut prin lentilă

Cuvânt înainte.

Când am citit primele două texte ale lui H.-R. Patapievici în Contrapunct – era un timp al speranței – am avut un șoc intelectual atât de neobișnuit încât am început să mă bucur (parcă uitasem de măsura străină a bucuriei). Revenindu-mi în fire, am început o anchetă imaginară: cine se ascunde sub acest nume? m-am întrebat. întrebare nefolositoare, am epuizat repede „posibilii” și m-am certat pentru invocarea „corespondențelor”.

H.-R. Patapievici era de fapt H.-R. Patapievici.

Original, fără să cultive superstiția originalității, știutor de carte (înspăimântător), refuzând însă mitizarea vicioasă a culturii, H.-R. Patapievici ne propune enigma unei personalități greu de situat din cauza harului plural ce o chezășuiește. Eseurile sale sunt niște semne (adeverite) și niște pariuri: pariezi pe gânditor, pe istoricul ideilor, pe artist, sau semnezi (dacă poți) în alb pentru omul de știință, pentru teologul nemărturisit, pentru moralistul neșovăitor.

Deocamdată cert este că există un loc al lui H.-R. Patapievici în care deslușim o existență împlinitoare. O existență (ca să spunem așa) fără orizont. Orizonturile se suprapun doar într-un spațiu în care a-fi-în-lume înseamnă a recunoaște (a îndura?) intranscendabilul. în spațiu ești aruncat; locul te redefinește însă, ieși din strânsoarea lumii și îl cauți pe Dumnezeu. Localitatea e transcendență întemeietoare. H.-R. Patapievici nu ne trimite la Dumnezeul dialectizat al filosofilor. Dumnezeu poate fi chiar… local, gânditorul român își declină senin opțiunea spirituală: creștin ortodox.

Asta nu implică însă nici un fanatism. Ci un fel de veghe liberă, o fidelitate inaugurală în care starea lumii și prezența lui Dumnezeu ne-ar fi co-date. Facticitatea nu e deportantă, finitudinea nu e un păcat, dar amândouă au sfârșit prin a nu mai fi tragice. De unde culoarea de bunăvoință a scrisului și spusului în înfruntarea severă a conceptelor, în diferența decisă dintre cunoaștere și înțelegere, dintre idee și ideologii.

Am fost ispitit să cred că H.-R. Patapievici a învățat să-și instruiască neliniștile, ieșind din vârtejul onto-teologiilor tradiționale grație unui compromis: cunoașterea de sine, implicată în cunoașterea lui Dumnezeu (să fie vorba de acel „socratism creștin” de care pomenea Etienne Gilson? Poate.).

Mai limpezi mi se impun consecințele drumului pe care n-a apucat, ci 1-a ales H.-R. Patapievici. Mă voi opri la una singură, omagiul adus sensului. Când modele deconstructoare fac ravagii, completând pedant alte beteșuguri mai mult sau mai puțin frivole (improvizația în înțelepciune, manierismul în morală, relativizarea pitorească a politicului, estetizarea prudentelor orientate), H.-R. Patapievici ne îndeamnă spre întoarcerea la sens ca o exigență a libertății și responsabilității. Curaj înnoitor și urgent într-un context în care cultura se străduiește să devină „bizantină”, iar societatea nu iese dintr-o tranziție suprarealistă.

Coerența conceptuală nu implică desigur idolatrizarea explicației științifice. Fizicianul H.-R. Patapievici știe prea bine că de cele mai multe ori asemenea explicație se confundă cu o reducere la arbitrar. Autorul acestei prime cărți nu se ferește deci de simboluri, fiindcă ele „dau de gândit”.

Atentă la polifonia realului, orientarea privirii este adesea oblică și nu devot-ată. De unde și ocultarea evidențelor instituite spre a privilegia evidențele enigmatice. Numai acestea străbat existența. Oblic.

L-am cunoscut, până la urmă, pe H.-R. Patapievici. La Paris. L-am privit îndelung. Așadar el era cel pe care-1 așteptam. Mi-e greu să-i fac portretul. Și cred că nu voi izbuti vreodată.

Nu i-am zărit decât inima lui dreaptă. Și mi-a fost (îmi este) de-ajuns. Mi-am dat seama că nu făceam decât să ne re-întâlnim, deși nu ne cunoscusem. A început să povestească. Ii visasem de fapt povestea și el nu făcea decât s-o reconstituie. A scris mii de pagini, dar n-a vrut să publice sub comunism. A început să-mi fie frică (nu cred în arheologiile alter-ego-ului).

De-atâtea ori, printre strigătele mele în pustiu, m-am gândit la această tăcere ca la marea cinstire a verbului, replică prezentă dată absenței limbute a scribilor. A participat chiar la Revoluție și a fost închis în decembrie '89.

Altă față a ascezei: s-a format și informat în izolare. Fără dascăli. în singurătatea esențială. De data asta, să mi se îngăduie o paranteză sau dacă vreți o uimire, încă una! în clipa când scriu aceste rânduri, e vâlvă în mass-media de la București în jurul „nedreptății” comise împotriva unor personalități care, deși au colaborat cu regimul comunist promovându-i patetic ideologia, ar trebui să reprezinte astăzi modele pentru că ieri, în dublul lor joc, au făcut totuși cultură la catedră, formând astfel câțiva discipoli. Nimeni n-a cerut izgonirea acestora din literatura română, însă discipolii vor să-i impună acum ca exemplari. Fetișizarea catedrei mi se pare plină de riscuri în primul rând pentru discipoli. Dacă toată vocația lor atârnă de ambiguitatea unui dascăl cu o conștiință încărcată, înseamnă că statura lor intelectuală e cam puțintică.

Dar dacă n-am slăvi catedra, ci doar cei patru pereți ai unei mansarde studențești? Atunci am avea și avem o revelație consternantă pentru catedrofilii abuzivi: nu e o întâmplare că cel mai de seamă intelectual post-decembrist e orfan de maeștri aproximativi. Asceza lui e albă ca un pahar cu apă (vie).

Cu H.-R. Patapievici nu te poți întâlni decât într-un „eveniment de adevăr”. După ce ai înțeles de ce emigrează în distanță: spre a converti mereu onestitatea-i intelectuală în pasiune.