Doctorul inspectat de copii

Niciodată nu am să înțeleg cum de n-am fost niciodată prinși. În casa lui Anca se intră printr-o îngustă verandă de sticlă, unde, în stânga, aveam noi mica laviță pe care ne jucam. Dinspre curte, era poarta de sticlă groasă, armată cu fier forjat, de la intrare. Dinspre casă, era glasvandul care dădea spre culoarul bucătăriei și băii și care ne proteja numai prin tăblia din lemn alb a părții de jos a ușii. Nu cred că ne-am ferit vreodată cu adevărat, adică să pândim zgomotele și să ținem de șase. Și totuși nu am fost niciodată prinși. În ciuda a ceea ce se spune, cred că la niște copii care se joacă nu se uită, de fapt, nimeni.

Ideea a fost Danei, prietena noastră care stătea în casa familiei Gutuiescu, chiar vizavi de Anca. Ea nu fusese la grădiniță în grupa mică cu noi, ci venise abia acum, aproape de sfârșitul anului, de la o grădiniță germană. Era nouă. Firește, trebuia ca numai eu cu Anca să știm bine toate treburile și, când jucam jocuri, noi le conduceam pe toate. Dornică să se împrietenească, Dana ni se supunea cu o calinerie perfectă. Făcea tot ce îi spuneam. De exemplu, când jucam ‘masa în familie’, Dana aducea apa de la bucătărie chiar și când era rândul nostru. Iar de inventat jocuri noi, numai noi, cei cu vechime, aveam dreptul să inventăm. De bucuria noii noastre prietene, le-am ‘inventat’ în acea vacanță de Paști de mai multe ori la rând pe toate pe care le știam, până ne-am plictisit. Bineînțeles că jocul de-a doctorul și copiii care vin pe ascuns în inspecție nu ne-a venit nici unuia dintre noi în minte să-l jucăm, până nu ne-a dat Dana ideea. Habar n-am cum i-a venit Danei ideea să-l jucăm. Pot doar să povestesc lucrurile, așa cum s-au petrecut.

Tatăl ei era doctor. Era un bărbat gigantic, îmbrăcat mereu foarte călduros, cu o burtă ca o carafă de vin – și cu pălărie. Când trecea pe lângă mama, scotea circular pălăria și se înclina în mod neverosimil peste propria lui burtă, de parcă ar fi alunecat pe ea în jos. Nu-mi făcea nici o impresie, era doar tatăl Danei. Punct. Mama ei era însă o femei care mirosea întotdeauna a parfum și cred că era foarte frumoasă. Nu o țin minte cum arăta atunci, așa că am să mă abțin să o descriu, cu ochii mei de acum. În toată această poveste important a fost însă tatăl Danei. Într-o seară, când noi jucam pe laviță Păcălici, luminându-ne fiecare cărțile cu mici lanterne de buzunar Elba și mai mult jucându-ne cu luminile pe fețele noastre decât bucurându-ne de împerecherea fetelor și băieților din joc, a apărut gâfâind d-na Gutuiescu, transpirând toată, să ne spună că «Domnu’ Doctor» ne cheamă în spatele curții. ‘Repede, repede’, ne împingea de la spate d-na Gutuiescu, de-a lungul culoarului întunecos care ducea în spatele curții Danei. Palmele pufoase și brațele fleșcăite ale bătrânei doamne Gutuiescu, și vocea ei care-i șontâcăia ca și piciorul, ne zoreau, ne zoreau. O simțeam pe pielea gâtului – ceva uscat, flasc și călduț, umed – împingându-ne de la spate. Până am ajuns, aproape prăvăliți, la picioarele burții tatălui Danei. ‘I-am adus, Domnu’ Doctor’. ‘I-am adus imediat, așa cum ați dorit’. ‘Bine, mulțumesc. Foarte bine.’ – spuse d-l doctor, tatăl Danei, privindu-ne de sus, cu mare îngâmfare, în timp ce, legănându-se pe picioare, se trăgea de răscroiala vestei cu degetul mare de la mâna stângă, în jos. ‘COPII, bucurați-vă!’ (Vocea lui era ca o trompetă care își slobozea sunetele în cutia de rezonanță a unui trombon.) ‘Mergem la AEROPORT să o luăm pe tanti Steffi. MERGEM CU MAȘINA.’ MAȘINA era un Volkswagen broscuță, model din anii ’60, o minune de mașină bej, superb întreținută, nichelată strălucitor la încheieturi și cu niște bare de direcție argintii, ondulate magnific, iar AEROPORT, pe vremea aceea, însemna Aeroportul Băneasa – adică uriașe avioane cu elice, decolări, plecări în străinătate, stewardese, lucruri din pachet, miros de țigări fine, reviste Pif la chioșc, sacoșe de umăr cu inscripții exotice! Dumnezeule, Aeroportul Băneasa era ceva atât de exotic, de ‘internațional’, într-o lume atât de dezesperant de banală! Nu știu ce-a făcut Anca, dar mie unuia, de bucurie că voi merge cu MAȘINA la AEROPORTUL BĂNEASA, mi-a scăpat lanterna din mână. Văzându-mi emoția, doctorul a plescăit cu satisfacție din buze și mi-a făcut cu ochiul, arborând o expresie (cred) de camaraderie, care, pentru vârsta mea de atunci, mi s-a părut destul de înspăimântătoare. Am sărit atunci pe Dana chiuind, și am sărutat-o. Din acel moment, Dana a preluat fără nici o ezitare conducerea grupului nostru, iar Anca și cu mine ne-am supus imediat, cu o plăcere de a-i face pe plac la fel de mare ca și plăcerea de a dispune de ea pe care o avusesem mai înainte, când jucasem ‘masa în familie’.